EPISCOP AUXILIAR Dr. IOAN DRAGOMIR (1905-1985) al Maramureşului. S-a născut la 11 octombrie 1905 în comuna Ariniş, judeţul Maramureş, într-o familie de ţărani.

Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar studiile liceale la Zalău şi Baia Mare. Cu înclinări de mic spre cele sfinte şi încurajat de mama sa, după liceu a urmat studiile teologice la Gherla, după care a mai rămas câţiva ani tot acolo, ca profesor şi pedagog. Hirotonit preot celib, între anii 1932-1934 a funcţionat ca preot în parohiile Coştiui, Hoteni şi Ocna Şugatag. Oferindu-i-se posibilitatea să fie trimis la studii teologice superioare, a plecat bucuros la Strassbourg, dar, din motive de sănătate, a fost nevoit să revină în ţară înainte de terminarea studiilor. Refăcut după boală, le-a continuat, fiind din nou trimis în străinătate, de data aceasta la Roma, de unde s-a întors doctor în Teologie. A fost numit protopop districtual şi paroh la Satu Mare, precum şi canonic al Capitulului eparhial din Baia Mare. În perioada ocupaţiei horthyste, cu toate că a fost urmărit, ameninţat şi prigonit, a desfăşurat o vie activitate pastorală şi a fost un neînfricat apărător al intereselor româneşti din zonă. După alungarea armatelor ocupanţilor horthyşti şi eliberarea Transilvaniei de Nord, protopopul Ioan Dragomir din Satu Mare, în fruntea acţiunii de reorganizare a vieţii culturale naţionale, ca şi a culturii religioase, are meritul de a fi redeschis toate şcolile româneşti din acea parte a ţării, implicându-se personal în activitatea didactică. Adevărat adept al unui învăţământ riguros, ştiinţific şi disciplinat, a fost foarte exigent cu încadrarea personalului didactic, cerând ca acesta să slujească atât intereselor românismului, cât şi ale moralei creştine, atât de solid ancorată în fiinţa Bisericii Române Unite.

Inaugurarea regimului comunist l-a supus unei urmăriri şi unei prigoane îndârjite şi barbare, îndeosebi odată cu declanşarea acţiunii de trecere la Ortodoxie. O perioadă de timp a stat ascuns în podul şurii la Ariniş, de unde, într-o noapte, îmbrăcat în haine ţărăneşti, a plecat la gara Ulmeni-Sălaj şi, de acolo, a luat trenul spre Bucureşti. În memoriile sale, episcopul povesteşte cum a fost recunoscut de unul dintre consătenii săi, căruia, ca să tacă i-a dăruit o însemnată sumă de bani. Dar omul, mergând la cârciumă şi îmbătându-se, s-a lăudat că a primit banii de la „popa Dragomir”. Acesta, ajutat de Cel de Sus, a ajuns cu bine la Bucureşti, unde a trăit mult timp ascuns la Nunţiatura Apostolică. Acolo, în anul 1950, a fost consacrat episcop de către Nunţiul Apostolic O’Hara. Dar n-a trecut mult timp şi, plecat de la Nunţiatură, care şi-a închis porţile în urma ruperii legăturilor diplomatice dintre România şi Vatican, Episcopul Ioan Dragomir a fost prins, arestat, condamnat, purtat dintr-o închisoare în alta şi supus anchetelor regimului de teroare comunistă şi corvezilor de tot felul. A scăpat abia în anul 1964, în baza decretului de graţiere a condamnaţilor politici, în care au fost încadraţi şi membrii clerului Bisericii Române Unite deţinuţi. S-a întors la Ariniş unde îl credeau mort după lipsa ştirilor despre el atâţia ani de prigoană. Cu tot riscul, şi-a reluat activitatea dinainte de arestare, acum cu autoritatea ierarhului. În discuţiile purtate în timpul persecuţiei pentru îmbrăţişarea vremelnică a ritului latin, el s-a opus cu hotărîre. A hirotonit mulţi preoţi pregătiţi în clandestinitate. Împreună cu ceilalţi episcopi a colaborat la redactarea şi înaintarea mai multor memorii, adresate Conducerii de Stat pentru scoaterea din ilegalitate a Bisericii Române Unite. Din păcate, spre sfârşitul vieţii, grav bolnav, s-a lăsat influenţat de unii din apropierea sa şi a consacrat necanonic, de unul singur, fără a consulta pe ceilalţi episcopi ai Bisericii Române Unite şi fără aprobarea Sfântului Scaun, esenţial necesară, pe cei trei episciopi dizidenţi: E. Riti, I. Paven şi O. Cristian, despre care s-a vorbit mai sus.

Ioan Dragomir a încetat din viaţă la Bucureşti, la 25 aprilie 1985, după o lungă şi grea suferinţă, şi a fost înmormântat în cimitirul satului natal, Ariniş, lângă părinţii săi, aşa cum i-a fost dorinţa. La înmormântarea care a avut loc într-o perioadă de relativă relaxare, cu un început de toleranţă din partea autorităţilor comuniste, a participat un mare număr de preoţi, în frunte cu episcopii rămaşi în viaţă, Alexandru Todea, Ioan Chertes şi Ioan Ploscaru. Călugări, călugăriţe, credincioşi din toată eparhia Maramureşului, precum şi din celelalte părţi ale ţării, l-au condus la locul de veci. Caracterizarea făcută de IPSS Alexandru Todea episcopului Ioan Dragomir scoate în evidenţă meritele acestuia, spunând printre altele: „A fost un stâlp unde a trebuit să sprijinească, stâlp al credinţei, stâlp al răbdării, stâlp al naţiunii noastre, al iubirii faţă de toate neamurile, stâlp al împărăţiei lui Hristos, pe care-l doreşte Sfântul Părinte, urmaşul lui Petru în veacul nostru”.

Papa Ioan Paul al II-lea a trimis – prin Cardinalul Agostino Cassaroli – preoţilor şi credincioşilor români uniţi din dieceza de Maramureş, o telegramă de condoleanţe, anunţând totodată că Sfântul Părinte a celebrat o Sfântă Liturghie pentru sufletul ierahului decedat, trimiţându-i şi binecuvântarea apostolică, pe care a extins-o la toţi credincioşii din România.

Cu Ioan Dragomir, numărul episcopilor greco-catolici care s-au stins din viaţă în timpul persecuţiei comuniste, s-a ridicat la 9 (nouă), din totalul de doisprezece ierarhi.

A fost întâiul episcop al eparhiei nou înfiinţate a Maramureşului. S-a născut la 22 noiembrie 1884 în comuna Şăulia, fiind unul dintre cei 12 copii ai preotului Vasile Rusu de acolo, 11 băieţi şi o fată. Doi dintre băieţi au fost chemaţi la preoţie, Valer şi Alexandru.

Studiile liceale le-a urmat la Bistriţa, Tg.Mureş şi Blaj, unde a promovat maturitatea în anul 1903, după care a fost trimis la studii teologice la Budapesta. A promovat doctoratul în Teologie în 1910 şi în acelaşi an a fost hirotonit preot în Catedrala din Blaj, iar la 17 august a fost numit profesor de Teologie Dogmatică la Academia de Teologie din Blaj, catedră onorată înainte cu multă strălucire de către viitorul mitropolit Vasile Suciu.

Înscriindu-se pe coordonatele tradiţionale ale înaintaşilor, Alexandru Rusu, înzestrat cu o deosebită agilitate şi o inteligenţă sclipitoare, pe lângă activitatea didactică de la catedră, s-a angajat şi în cele două direcţii clasice de luptă ale intelectualităţii române din Transilvania, în cea politică de dezrobire naţională şi în cea culturală de publicist şi gazetar. Între anii 1911-1918 a condus revista blăjeană „Cultura Creştină”, iar între 1921-1930, la început ca redactor şi apoi ca director, săptămânalul „Unirea”, înfiinţat la 1890 la Blaj de către neuitaţii Al. Grama, Aug.Bunea, V. Smighelschi, V. Hossu şi Iz. Marcu. Între anii 1918-1920 a fost Secretar General în Resortul Culte al Consiliului Dirigent şi deputat ales, iar în 1931, după instalarea ca episcop de Maramureş, a fost senator de drept. Abia introdus în scaunul eparhial, nu a fost nici el scutit de greutăţile începutului, ca organizarea eparhiei, numirea membrilor Capitulului, reorganizarea protopopiatelor, formarea clerului în Academiile teologice ale celorlalte episcopii la Cluj şi Oradea. A început şi el vizitaţiile canonice. În anul 1940 întreaga eparhie a Maramureşului, cu excepţia câtorva parohii rutene din Vicariatul Bucovinei, cade sub ocupaţia horthystă. Episcopul a rămas la datorie, înfruntând teroarea dezlănţuită de ocupanţi asupra românilor.

În anul 1946 sinodul electoral mitropolitan întrunit la Blaj a ales pe episcopul Alexandru Rusu pe locul întâi în ternarul candidaţilor la scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite, rămas vacant prin moartea lui Alexandru Nicolescu în 5 iunie 1941. Însă tratativele duse de Sfântul Scaun Apostolic cu Guvernul Groza pentru recunoaşterea noului mitropolit nu au dus la rezultatul scontat şi, astfel, scaunul mitropolitan al Bisericii Române Unite nu s-a mai completat.

În anul 1948 episcopul Alexandru Rusu a fost un stâlp al credinţei în faţa valului de teroare, iniţiat de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române în cârdăşie cu Partidul Comunist. La 18 octombrie 1948 a fost destituit din funcţie prin decret guvernamental, dar nu şi-a părăsit credincioşii şi reşedinţa. A rămas în continuare la Baia Mare până la 28 octombrie când a fost arestat şi purtat şi el pe drumul Calvarului, împreună cu ceilalţi episcopi români uniţi, mai întâi la Dragoslavele, din februarie 1949 la Mănăstirea Căldăruşani, din mai 1950 la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei. În 1955, împreună cu Iuliu Hossu şi Ioan Bălan, a fost dus şi Alexandru Rusu la Bucureşti, mai întâi pentru „refacere” la spitalul „Gerota” şi de acolo în D.O. (domiciliu obligatoriu) la mănăstirea Curtea de Argeş, cazaţi în odăiţele foştilor oameni de serviciu (lachei) ai Curţii regale. Acolo redactează memorii către stăpânire, care, multiplicate, au fost difuzate în ţară şi peste hotare. Se obţin mii de semnături pe liste, prin care credincioşii Bisericii Române Unite solicită libertatea Bisericii, motiv pentru care au fost transferaţi la mănăstirea Ciorogârla. La 12 august 1956 a avut loc la Cluj Liturghia română unită publică, oficiată de preoţii Vasile Chindrişi şi Izidor Ghiurco, sub cerul liber, în faţa bisericii „Piariştilor” sau a „Universităţii” din Cluj. Pentru toate aceste „încălcări ale legii” a fost făcut responsabil un grup de clerici şi credincioşi, în frunte cu Episcopul Alexandru Rusu. Ca urmare, cei trei episcopi au fost dispersaţi de la Mănăstirea Ciorogârla, episcopul Rusu fixat cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea „Cocoş”, judeţul Tulcea. La data de 12 mai 1957 a fost judecat de Tribunalul Militar din Cluj şi condamnat la 25 ani muncă silnică pentru instigaţie şi înaltă trădare. Atât în timpul cercetărilor şi anchetei făcute de Securitatea din Cluj, cât şi în timpul procesului, episcopul a dovedit o remarcabilă ţinută, devenind, din acuzat, acuzator al guvernului comunist pentru atât de dura persecuţie dezlănţuită împotriva Bisericii Române Unite, persecuţie la care au colaborat oameni atât de mici la suflet şi lipsiţi de orice sentimente de umanitate din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române.

Depus la penitenciarul din Gherla, s-a comportat şi acolo cu aceeaşi ierarhică demnitate, însă viaţa dură de temniţă i-a grăbit sfârşitul şi, îmbolnăvindu-se grav în primăvara anului 1963, la 9 mai acelaşi an a trecut la cele veşnice, nu înainte de a binecuvânta pe toţi cei din jurul lui, părtaşi ai aceloraşi suferinţe, chiar în ultima zi a vieţii sale. A fost înmormântat în cimitirul deţinuţilor din Gherla fără nici un serviciu religios.

PS Vasile Bizău s-a născut la 14 octombrie 1969 în localitatea Dragomireşti, jud. Maramureş, într-o familie greco-catolică activă şi în perioada de interzicere a acestei Biserici în România.

Casa părintească a funcţionat, pe toată durata clandestinităţii, ca loc de întâlnire al credincioşilor din satul natal, uniţi în rugăciune sub egida Reuniunii Mariane, condusă de însăşi mama Preasfinţiei Sale.

Face şcoala generală în Dragomireşti. În 1988 este absolvent al Liceului Industrial nr. 9 (Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”) din Baia Mare, profilul Filologie-Istorie. Între anii 1990 – 1993 urmează cursurile Institutului Teologic „Ep. Dr. Alexandru Rusu”, Baia Mare.

Îşi completează formarea la preoţie cu studii de filozofie (1993 – 1994) la Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii Pontificale Gregoriana din Roma şi studii de teologie (1994 – 1997) la Facultatea de Teologie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Tot aici face studii de specializare (masterale), între 1997 – 2000, în Teologie patristică şi Istoria teologiei.

În 2001 – 2002 urmează cursuri doctorale la Institutul San Anselmo din Roma.

Parcursul ecleziastic începe la 15 august 1996, când e hirotonit diacon, cu ocazia sărbătorii Adormirea Maicii Domnului la Giuleşti, Maramureş. În 31 august 1997 este hirotonit preot de către Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean la Baia Mare.

Odată cu întoarcerea în ţară (2000), activează ca preot în cadrul Episcopiei de Maramureş, îndeplinind funcţia de consilier, iar activitatea pastorală o desfăşoară la parohiile din Bogdan-Vodă şi „Sfânta Cruce” din Baia Mare.

Tot în acest an începe şi activitatea didactică, în calitate de cadru didactic asociat la Catedra de Filosofie – Teologie – Arte din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea de Nord, Baia Mare.

În 20 iunie 2007 este ales, de către Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore şi proclamat de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI în 27 octombrie 2007 episcop titular de Appiaria. Hirotonia întru episcopat o primeşte în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, la 16 decembrie 2007.

În calitate de Episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore coordonează activităţile acesteia şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Comisiei Sinodale Sociale. Desfăşoară, de asemenea, o bogată activitate pastorală în Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş. Pornind de la istoria comună de suferinţă a celor două Biserici, în 2008 conduce delegaţia Bisericii Române Unite, la Lviv şi Kiev, pentru informare şi schimb de experienţă. Din anul 2016 este membru al consiliului permanent din cadrul Conferinţei Episcopale Române. În 2009 face vizite pastorale la parohiile greco-catolice româneşti din Canada. În 2011 participă la lucrările Conferinţei Episcopale Italiene ca delegat din partea Conferinţei Episcopale Române.

Ca urmare a procesului electoral desfăşurat canonic şi după ce a primit consensul Sinodului Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, (Blaj, 8 – 10 iunie 2011), Preafericirea Sa Lucian Mureşan, în calitate de Arhiepiscop Major, îl transferă la sediul eparhial de Maramureş în calitate de episcop eparhial al Maramureşului.

Între anii 2012 - 2013 participă la Întâlnirile Comitetului comun al Consiliului Conferințelor Episcopale Europene și al Conferinței Bisericilor Europene în dialog cu Bisericile Creștine.

Activitatea ştiinţifică se concretizează în colaborări, cu studii şi articole, în diverse numere ale revistei Studia Universitatis Babeş-Bolyai şi ale Buletinului ştiinţific, Fascicula Filosofie-Teologie a Universităţii de Nord, Baia Mare, precum şi ale revistei cu caracter pastoral Lumina credinței pe care a înființat-o în 2011 şi cicluri de conferinţe la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, Oradea, 2004, la Cursurile de vară şi de Formare permanentă a preoţilor, Cluj, 2006, la Colegiul Pio Romeno din Roma, 2007, precum şi mai multe serii de Exerciţii spirituale la Seminarele Teologice din Blaj şi Oradea (UniversitateaBabeş-Bolyai, Cluj-Napoca).

Nulla consequat elit vel ipsum pharetra quis tempor metus varius. Duis nulla enim, placerat eu imperdiet at, fermentum ac nibh. Suspendisse ac orci porttitor justo aliquet eleifend. In convallis, felis fermentum tincidunt volutpat, sem justo scelerisque ipsum, sed iaculis sapien est id lectus.

Pellentesque a velit sem. Nulla ac eros tellus. Fusce semper suscipit massa lacinia eleifend. Praesent pharetra bibendum augue, volutpat pretium odio sodales non. Nunc semper blandit purus, non dictum odio consectetur quis. Pellentesque habitant morbi tristique senectus et netus et malesuada fames ac turpis egestas.

Fusce id massa dui. Pellentesque pretium erat ut odio pretium adipiscing. Donec nec leo sapien. Cras gravida eleifend mollis. Fusce nibh justo, malesuada nec interdum id, luctus id lectus. Nunc consectetur eros eget diam porta consectetur. In hac habitasse platea dictumst. Nunc ut turpis eget arcu consectetur tincidunt id eget nisi. Suspendisse potenti.

Curabitur erat ligula, mollis ut euismod non, congue at ante. Duis elementum nisl ac sapien vehicula iaculis. Ut adipiscing justo eget eros congue sit amet pharetra est eleifend. Proin vehicula tincidunt arcu ac semper. Curabitur aliquam quam vel risus fringilla sed porta nisi pulvinar. Quisque sed odio quis odio lacinia volutpat. Vestibulum bibendum condimentum malesuada. Sed sit amet gravida urna.