În sărbătoarea Nașterii Domnului ne regăsim cu toții împreună în jurul altarelor din biserici pentru a-L adora pe Pruncul Isus, asemenea păstorilor din vechime veniți la Betleem pentru a vedea ceea ce le-a fost vestit. În întunericul unei nopți, ce părea ca toate celelalte, o veste bună și minunată se face auzită prin glas de înger: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Și acesta va fi semnul: veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle. (Lc 2,10-12)

     De atunci încoace nopțile au continuat să se succeadă cu întunericul lor, însă lumina ce a apărut atunci și a început să strălucească în inimile oamenilor nu s-a mai stins, ci continuă să risipească întunericul din lume. Lumina măririi lui Dumnezeu ce i-a înfășurat atunci pe păstori, strălucind împrejurul lor, a fost cum nu s-a mai văzut, căci Cerul s-a deschis și a pătruns până în profunzimea inimii lor, făcându-i să înțeleagă că și ei sunt iubiți de Domnul. Deși aveau o condiție modestă, trăind la marginea societății,  au înțeles că Mântuitorul lumii a venit pentru toți. De aceea, se pun în mișcare, însuflețindu-se unii pe alții și zicând: să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut, pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut (Lc 2,15), și ajungând la locul nașterii lui Isus, au găsit toate așa cum li s-a vestit. Apoi, văzându-l pe Prunc s-au bucurat, căci inima lor a început să spere. Pentru ei, viața a căpătat alte sensuri și alte dimensiuni existențiale, căci ceea ce până atunci doar au auzit, acum s-a împlinit, și ceea ce așteptau în viața lor, acum s-a realizat, pentru că bucuria inimii confirmă cele mai profunde realități din viața unui om. Au văzut cu ochii lor Cuvântul întrupat, vestit mai înainte prin profeți de-a lungul generațiilor ce i-au precedat prin succesiunea neîntreruptă a speranței mesianice, acum stând Prunc mic înfășat în iesle. O viață nouă tocmai a venit în lume și această noblețe a dumnezeirii se prezintă în chipul plăpând al lui Isus. Această vedere a ochilor este însoțită de vederea inimii, căci fără de credință nu pot avea acces la vederea mai profundă a Luminii lui Dumnezeu care îi face să înțeleagă că în lume ceva esențial s-a schimbat, deși în aparențe ea rămâne cum a mai fost.

     Sfântul evanghelist Ioan, după ce parcurge întregul itinerar al vieții de credință alături de Isus, însoțindu-l pretutindeni și fiindu-i alături în toate momentele importante ale activității Sale publice, poate să surprindă ca nimeni altul, noutatea absolută a mesajului creștin, dorind să ne implice și pe noi, în primirea darului lui Dumnezeu de care ne învrednicim în această solemnă și însemnată sărbătoare de azi: Cuvântul era Lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează pe tot omul. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, și ai Săi nu L-au primit. Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (In 1,9-12). Cei care îl primesc și cred în numele Lui se învrednicesc de darul înfierii și își dobândesc un nou statut spiritual de fii ai lui Dumnezeu.

     În jurul altarelor, participând la celebrările Bisericii, creștinii în calitate de fii îl adoră pe Dumnezeu aducându-i mulțumire pentru darul înnoirii și al mântuirii aduse prin Isus Domnul, și împreună cu cetele îngerești cântă: mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Este cântarea ce răsună azi cu precădere, însuflețită de aspirațiile fiecăruia pentru sine, familia și comunitatea sa.

          Dragi credincioși,

     Sărbătorim azi nașterea lui Isus, Cuvântul lui Dumnezeu venit în lume să lumineze pe tot omul, într-un timp și context marcat de neliniște și îngrijorare, de tulburare socială, de neîncredere și scepticism. Privind la cele din jur, la câte se întâmplă în lume și în țara noastră, am fi tentați să spunem că nu avem prea multe motive să fim optimiști și am fi îndreptățiți la aceasta. Însă e bine să ne amintim că speranța creștină nu este identică cu optimismul și nu este condiționată de forul exterior, de cele ce se întâmplă în societate și în lume. Speranța creștină este legată de credință, este o manifestare și o trăire a acesteia în oricare din situațiile date, acolo unde suntem. Ea se manifestă cu precădere în situațiile dificile ale vieții și se activează ca un suport și o consolare, știind că pentru cel ce crede totul are un sens. Problemele lumii de azi sunt mai degrabă legate de credință, de lipsa acesteia și de răcirea inimii omului, de îndreptarea privirii și citirea existenței doar în dimensiunea ei orizontală, căutându-se împlinire acolo unde nu se poate găsi.

     Speranța creștină este strâns legată de credință și de dragoste, acestea împreună constituind virtuțile teologale, daruri speciale însemnate ce caracterizează viața creștină. Prin aceste virtuți, ce sunt puteri ale sufletului, creștinul își manifestă trăirea sa specifică și patrimoniul său spiritual și, astfel, își exprimă opțiunile sale în multitudinea alegerilor pe care trebuie să le facă.

     Speranța creștină se fundamentează pe promisiunea lui Dumnezeu și azi în sărbătoarea Nașterii Domnului contemplăm acest mister al Cuvântului întrupat, promisiune împlinită în modul cel mai concret în istoria mântuirii. Cuvântul lui Dumnezeu este mereu un cuvânt de promisiune ce pune omul în mișcare, este o vocație. Viața creștină este o vocație la mântuire, ce se realizează în prezent și se va împlini în viitor. Speranța creștină, născută din credința ce își are fundament în promisiunea lui Dumnezeu, trezește în om o așteptare, îl separă de prezent și îl face să privească înainte spre împlinirea ei. De altfel, Isus însuși în fața lui Pilat, reprezentantul lumii politice și al puterii seculare, spune că Împărăția Lui nu este din lumea aceasta și de aceea, nu folosește nici aceleași mijloace și nu țintește nici aceleași obiective. Obiectul speranței creștine este Împărăția lui Dumnezeu ce apare ca o împlinire a așteptărilor omenești, fără ca prin aceasta să-l separe pe creștin în formă dezinteresată de mediul concret al lumii în care trăiește.

     Anul 2025, care se apropie, ne întâmpină cu invitația Papei Francisc de a ne ridica ochii și a privi cu speranță în viitor, fiind un An Sfânt Jubiliar. Convocat prin  Bula Spes non confundit – Speranța nu înșală (Rm.5,5), anul jubiliar este un timp special cu semnificații profunde pentru întreaga Biserică și pentru toți creștinii ce își deschid inima spre primirea harului lui Dumnezeu, pentru reînnoirea, îmbogățirea și manifestarea credinței. Aleasă ca temă specială a Anului Jubiliar 2025, speranța creștină ne este propusă ca însoțitoare a parcursului spiritual și totodată ca temă de aprofundat și virtute de reactivat în sufletele noastre, pentru a o manifesta apoi, prin atitudini, gesturi și fapte concrete în toate acțiunile și activitățile personale și colective.

          Dragi frați și surori,

     Una din problemele acute ale lumii contemporane nu este injustiția și sărăcia, care fără îndoială există, ci este disperarea. Lumea este în bună măsură disperată și are nevoie de a-și dobândi încrederea și speranța, nu optimismul. Privind în jur nu sunt multe motive de optimism. Oamenii au nevoie de credință și de experiența personală de a se lăsa iubiți de Dumnezeu, de nevoia profundă de a fi luați în brațe și a se ști iubiți de Tatăl Ceresc. Oare cum poate omul recupera speranța? Cum poate să trăiască cu încredere și pace sufletească în mijlocul atâtor valuri și în iureșul atâtor provocări?

     Privind la Principele Păcii înfășat în ieslea din Betleem, înțelegem, pornind de la sărbătoarea de astăzi, că El vine pentru noi. Are nevoie să fie primit în casa inimii pentru a crește împreună cu învățătura și cuvântul Său în fiecare om, luminându-i progresiv mintea și sufletul din interiorul ființei sale.

     Aș dori să vă propun câțiva pași necesari de făcut pentru o învigorare a vieții spirituale și întărirea vieții de credință pe parcursul Anului Jubiliar, ce tocmai începe cu această sărbătoare de azi.

     Cel dintâi este amintirea și conștientizarea că speranța vine din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, la fel ca și credința. Redescoperirea Cuvântului lui Dumnezeu prin frecventarea constantă a Sfintei Scripturi, trezește convingerea  fiecăruia că acesta îi vorbește în mod personal. Fiecare în parte este un interlocutor al Domnului și știm că Dumnezeu vorbește inimii. Familiaritatea cu textul Scripturii, citirea, păstrarea și meditarea cuvântului inspirat, transformă progresiv mintea și inima cititorului, asemenea cum se întâmplă în prietenia dintre persoane.

     De asemenea, apropierea cu credință de Sfintele Taine ale Bisericii și primirea lor cât mai des și constant posibil asigură o hrană spirituală din care se alimentează speranța. Să ne gândim la puterea cuvintelor lui Isus și la modul cum au transformat atâtea vieți și cum avem la îndemână Sfânta Taină a Euharistiei celebrată de Biserică, în care răsună clar: cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi. (…). Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și eu în el (In 6,54.56). Crezi tu în puterea cuvântului acestuia? Să nu luăm indiciu de eficiență al cuvântului emotivitatea, ci credința. Aceasta îl face pe creștin să respire spiritual la fel cum respiră aerul vital fără emoția mirosului.

     Izvor de speranță este și Sfânta Taină a Mărturisirii sau taina vindecării, ce redă persoanei penitente redobândirea demnității și a familiarității cu Tatăl. Dacă ești înstrăinat, abătut și disperat, aleargă numaidecât la Domnul și spune-i Lui toate pentru că iertarea este mereu înnoitoare și aducătoare de bucurie.

     Un alt mod important de a crește în speranță este acela al povestirii și împărtășirii lucrurilor frumoase din viață, atât cu cei apropiați cât și cu cei cu care interacționăm în mod curent. Atunci când vorbim de bine și împărtășim lucruri frumoase, noi dăm speranță celorlalți, ceea ce nu se întâmplă cu contrariul. Este știut că exemplele pozitive inspiră și dau încredere celorlalți, la fel cum se întâmplă cu lecturarea vieții sfinților. Sfinții inspiră și dau speranță pentru că sunt experiențe concrete de viață. Au fost oameni ce au avut dificultăți și încercări, au trecut prin suferințe și cu toate acestea au ieșit învingători. Reîntoarcerea la accentuarea lucrurilor pozitive și evidențierea binelui din viața fiecăruia schimbă tipul de relații dintre oameni și îi fac mai încrezători și senini, pentru că atitudinea pozitivă și exemplul bun dau speranță. Atitudinea pesimistă și cultivarea spațiului comun cu negativități nu-i poate inspira pe ceilalți și nu îi ajută în niciun fel.

     Faptul de a iubi Biserica și de a descoperi dimensiunea comunitară a credinței, este de asemenea un izvor curat de speranță pentru toți. Acolo unde spiritul individualist este prezent și în comunitățile divizate, fermentul comuniunii depline lipsește și speranța nu are nici voce, nici chip.

     În sărbătoarea de azi privim la Pruncul Isus, Principele Păcii și la Preacurata Fecioară Maria, Mama Speranței, care ne însoțesc cu prezența lor și, asemenea păstorilor ce s-au dus la Betleem și s-au închinat, să parcurgem și noi, în chip spiritual, timpul și anul nou ce se deschide în fața noastră cu speranță.

     Doresc a vă transmite sentimentele mele paterne și cordiale, de pace și bine în acest timp sfânt al Nașterii Domnului, însoțindu-vă pe toți cu urarea: Sărbători fericite și binecuvântate!

+Vasile

episcop

          Dată în 25 Decembrie, la Baia Mare,

          Sărbătoarea Nașterii Domnului a anului 2024.