Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
În această zi de Sărbătoare a sfintelor Paşti, când ne bucurăm împreună de Învierea Mântuitorului nostru, vă întâmpin cu drag pe fiecare dintre dumneavoastră cu salutul biruinţei dătător de speranţă: Hristos a Înviat!
Astăzi toate s-au umplut de lumină: bisericile, inimile şi chipurile oamenilor, natura cu haina ei de sărbătoare şi noi toţi care sărbătorim şi cântăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
De aproape două mii de ani, Biserica sărbătoreşte Învierea Domnului şi vesteşte neîncetat lucrarea minunată a lui Dumnezeu care revarsă iubirea Sa milostivă şi creatoare asupra omului şi a universului.
Învierea lui Isus petrecută în tainica lumină şi atotputernicie a lui Dumnezeu se arată a fi pentru noi creştinii deplina manifestare a dragostei Tatălui ceresc care-L cercetează pe Fiul Său în mormântul întunecat din grădina Ghetsimani. Ea ne vorbeşte astăzi despre demnitatea şi vocaţia noastră, precum şi despre posibilitatea vieţii depline şi a vieţii veşnice. Parcurgem timpul existenţei noastre însoţiţi fiind de speranţă, ca un toiag pe care ne sprijinim în călătorie, fie că este vreme bună şi cer senin, fie că înfruntăm viscol şi furtună cu evenimente neaşteptate şi adesea nefericite. Suferinţa nu este doar un duşman al firii omului, ci adesea un tovarăş învăţat, un maestru al sufletului uman de la care îşi însuşeşte noi dimensiuni ale existenţei sale. Date fiind circumstanţele socio-cultural-economice în care trăim, sărbătoarea de azi ne pune din nou în faţa mesajului central al credinţei noastre, vorbindu-ne de biruinţă şi speranţă: viaţa a biruit moartea, omul poate învinge răul şi păcatul.
În această atmosferă sărbătorească, luminaţi fiind de lumina credinţei pe care o purtăm în suflet, ne oprim un moment atenţia asupra unui chip luminos pe care Scriptura ni-l prezintă ca un îndrumător şi maestru al vieţii creştine: Sfântul Apostol Pavel. Om evlavios şi învăţat, nu L-a cunoscut pe Isus până în momentul când, cuprins fiind de o lumină strălucitoare în timp ce mergea spre Damasc pentru a-i prinde şi pedepsi pe creştini, a căzut cu faţa la pământ şi a auzit un glas care îi vorbea: Saule de ce mă prigoneşti? (v. Fapte 9,3-4). Din acel moment sufletul său s-a luminat, mintea i s-a deschis spre înţelegere şi dragostea pentru Isus cel Înviat l-a cucerit definitiv. Hristos cel viu era cel care îi vorbea şi prezenţa Lui nevăzută era susţinută de lumina fulgerătoare care l-a transformat pe vechiul Saul într-un om nou, într-un apostol şi mărturisitor al Învierii. Experienţa personală profundă pe care a avut-o, i-a schimbat viaţa şi de atunci nu a mai contenit de a-i învăţa pe alţii, ca la rândul lor să se lase transformaţi de har. Experienţele noastre profunde sunt cele care ne marchează cel mai mult viaţa şi convingerile legate de ele, rămân cele mai autentice şi personale.
Sărbătoarea Paştelui ne invită pe fiecare dintre noi în fiecare an să ne lăsăm transformaţi de Dumnezeul cel viu care ne vorbeşte aidoma lui Pavel în aspiraţiile profunde ale inimii şi în setea firii după adevăr, dreptate şi dragoste.
Iubiţi credincioşi,
Ne îndreptăm gândurile noastre de recunoştinţă înspre predecesorii noştri care ne-au lăsat moştenire o bună mărturie a speranţei în Înviere. Autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13,7).
Aş dori ca şi în acest an să ne întâlnim împreună la Sighet – preoţi, călugări, persoane consacrate şi credincioşi – pentru pelerinajul anual la mormintele necunoscute ale episcopilor martiri. Biserica catolică din România va îmbrăca şi în acest an haina strălucitoare a gloriei care străluceşte pe chipul servului lui Dumnezeu Anton Durcovici, episcop de Iaşi, a cărui beatificare va fi pe data de 17 mai. Ridicarea lui la cinstea altarelor este încă un semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu care poartă de grijă Bisericii Sale, înzestrându-o cu modele de credinţă şi mijlocitori pentru noi. Trupul lui consumat de suferinţa închisorii şi înghiţit de pământul din care a fost luat îşi aşteaptă Învierea de apoi la Sighet, locul sfinţit de jertfe şi destinaţia pelerinajului nostru. Alături de el în cer se bucură şi confraţii lui episcopi – Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu – care îşi aşteaptă rândul pentru a fi trecuţi în calendar, procesul lor de beatificare fiind în curs. Ei sunt însă preamăriţi şi prin recunoştinţa şi rugăciunea noastră pe care o înălţăm an de an către Tronul Preasfintei Treimi din acel loc binecuvântat. În primele secole de viaţă a Bisericii, creştinii mergeau să se roage şi să celebreze sfânta Liturghie la locurile unde martirii au fost îngropaţi, tocmai pentru că recunoşteau în jertfa lor, jertfa lui Hristos care S-a dat pe Sine pentru ei. Astfel, altarele bisericilor noastre sunt tot atâtea locuri şi semne ale harului dumnezeiesc lucrător în sufletele noastre, care ne conduce şi îndeamnă la primirea dragostei lui Dumnezeu. Fericitul martir Vladimir Ghika, după ce i s-a refuzat dorinţa de a fi mărturisit, cu puţin înainte de moarte spunea: „Mor cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, deşi nu întotdeauna tot ce a trebuit pentru adevărata Biserică a lui Hristos, într-o perioadă tristă pentru ţara mea şi pentru întreaga lume civilizată”. A face tot ce putem şi tot ce trebuie pentru Biserica şi ţara noastră, ce nobil ideal, ce faptă măreaţă!
Dragi fii sufleteşti,
Sărbătoarea Învierii Domnului cheamă ca un vestitor al celor viitoare pe fiecare om de bunăvoinţă în a primi lumina lui Hristos care luminează tuturor. Exemplul Sfântului Apostol Pavel este grăitor şi ne pune în faţa întrebării: trăiesc viaţa în lumina credinţei, sunt şi eu lumină pentru ai mei şi pentru lumea în care trăiesc?
Citind scrisorile Apostolului, vedem în spatele cuvintelor sale – chiar şi după atâta timp – o figură luminoasă, vie, însufleţită de un ideal. Între caracteristicile luminozităţii sufletului său putem constata trei atitudini interioare: bucuria şi pacea sufletească, sentimentul de recunoştinţă şi capacitatea de a-L lăuda pe Dumnezeu. De asemenea, apar ca evidente alte două caracteristici exterioare: puterea de a începe din nou, de a nu renunţa şi libertatea interioară. Toate acestea sunt daruri ale Spiritului Sfânt care însoţeşte şi modelează persoana credincioasă.
Apostolul nu a fost lipsit de griji şi primejdii, de necazuri şi încercări, însă în toate acestea este însoţit de o profundă pace sufletească. El recunoaşte că bucuria interioară nu vine de la el, fiindcă nu ar putea-o avea în circumstanţele date, ci este darul lui Dumnezeu: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru cel muritor” (2 Cor. 4,8-10). Parcă am privi în oglindă chipul vieţii noastre şi a Bisericii, aşa ne regăsim în aceste cuvinte! Apostolul se bucură de comunităţile creştine, de ceea ce vede bun în activităţile fiilor săi sufleteşti, comunicându-le simţămintele sale: „Suntem împreună lucrători ai bucuriei voastre; căci staţi tari în credinţă” (2Cor.1,24).
Tipic pentru Sfântul Pavel este tendinţa de a uni bucuria cu recunoştinţa, atitudine pe care o regăsim în toate scrierile sale, îndemnându-i şi pe destinatarii săi să facă acelaşi lucru: „Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1,12). Un om care nu ştie să fie recunoscător, pierde foarte adesea aprecierea celor din jur şi în acelaşi timp nu se poate bucura nici măcar de ceea ce are, pentru că nu poate să vadă în profunzime izvorul bucuriei.
A treia atitudine specifică omului transformat de har este lauda adusă lui Dumnezeu. Rugăciunea apostolului este mai întâi cea de laudă, urmată apoi de cea de cerere şi mijlocire, aşa cum vedem din scrisoarea a doua trimisă corintenilor: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu” (2 Cor.1,3-4).
În faţa presiunilor şi constrângerilor de tot felul exercitate de societatea şi lumea în care trăim, doar libertatea sufletească rămâne ancoră tare şi liman pentru a păstra conştiinţa curată şi în acelaşi timp ne garantează consecvenţa în viaţa de zi cu zi. Suntem aproape obişnuiţi cu ceea ce nu se cuvine a ne obişnui, constatând şi văzând cum inconsecvenţa şi lipsa respectului pentru cuvântul dat, fac casa bună cu mediul, instituţiile şi lumea în care trăim. Legătura profundă cu Hristos cel Înviat, viu şi prezent, ne asigură toate aceste sentimente şi atitudini pe care le vedem în viaţa şi personalitatea Sfântului Apostol, precum şi în viaţa drepţilor care din fericire sunt şi printre noi.
Dorind să-i pregătească pe ucenicii săi, aşa cum părinţii prevăd pentru copiii lor cele ce le vor fi de folos, Isus s-a schimbat la faţă în muntele Taborului, faţa Lui strălucind ca soarele, apoi prin Învierea Sa, luminează prin credinţă sufletele şi speranţele noastre. Suntem datori să fim purtătorii acestei lumini şi să avem grijă ca flacăra dragostei să nu se stingă pentru ca întunericul deznădejdii şi al fricii să nu ne cuprindă.
Vă doresc tuturor, precum şi celor dragi ai dumneavoastră, să aveţi parte de har, lumină şi bucurie în această mărită Sărbătoare, iar pacea sufletească să vă însoţească mereu!
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!
Cu părintească dragoste,
+Vasile
Dată în Baia Mare, din reşedinţa noastră episcopală, la marea Sărbătoare a Învierii Domnului, în anul 2014.