În viaţa oamenilor suferinţa apare ca o stare „anormală”, neplăcută, dar care ne însoţeşte sub diferite aspecte de manifestare. Ea se încadrează într-o vedere mai profundă, în un adevărat mister al credinţei noastre.

Providenţa divină a dispus ca mântuirea neamului omenesc să se rezolve prin suferinţele – moartea şi învierea Fiului Său Isus Cristos. Prin aceasta se arată că ea face parte şi reprezintă un atribut al lui Dumnezeu - acela de a fi milostiv – îndurător. Dar tot din providenţa Divină ne-a rezervat şi nouă oamenilor o contribuţie la planul său de mântuire. Participarea noastră constă în acceptarea şi suportarea suferinţelor mai uşoare sau mai grave pe tot parcursul vieţii pământene.

De altă parte avem posibilitatea de a oferi şi voluntar jertfe fizice sau sufleteşti. Să fim încrezători, pentru că în toate situaţiile, Dumnezeu intervine prin haruri speciale atunci când ajutorul său este cerut cu stăruinţă.

Pentru creştinii care fac parte din Trupul Mistic a lui Isus Cristos – Biserica – a instituit zile sau perioade în care contribuţia noastră fizică şi spirituală să fie trăită într-un mod aparte. Pentru noi, „Anul Milostivirii Divine” şi acest post special de pregătire pentru Învierea lui Isus, să se traducă prin acte de milostenie faţă de persoana noastră, dar mai ales faţă de aproapele nostru în suferinţă, ca nişte autentici Samariteni milostivi.

Pentru a înţelege mai bine aceste aspecte, reflecţia-meditaţia asupra suferinţelor umane din punct de vedere medical şi spiritual pe care o prezint, cred că este bine venită. 

SUFERINŢA PRIVITĂ DIN PUNCT DE VEDERE MEDICAL

Este suficient să privim în jurul nostru pentru a constata extinderea şi prezenţa permanentă a necazurilor, nenorocirilor, suferinţelor pe care le îndură indivizii şi colectivităţile umane. Suferinţa reprezintă o condiţie inevitabilă a omului. Se poate afirma că nu există om care să nu contracteze în cursul existentei sale unul sau mai multe suferinţe sau îmbolnăviri. Cu toate progresele medicinii contemporane, nu se întrevede posibilitatea eradicării ei definitive, boala aparând ca o stare normală. Problema suferinţei stă mereu în faţa noastră căutând dezlegare; ea este încercare pentru mulţi, raţiunea umană neputând-o soluţiona. Privită din punct de vedere medical, noţiunea de durere, de suferinţă se confundă adesea cu cea de boală. De fapt, trei aştrii de prima mărime şi stralucire apar de obicei pe cerul opac al omului bolnav: sănătatea, durerea şi moartea. Asediaţi de boală, ne simţim aproape incapabili de a ne conserva personalitatea, prezenţa de spirit, în faţa durerii şi a ameninţării cu moartea. Viaţa exterioară şi mai ales cea interioară a bolnavului se simplifică la maximum, gravitând în jurul acestor factori.

Boala reprezintă o stare de tensiune, acumulare de dezordini morfologice sau funcţionale, o rupere a echilibrului bilogic. În vorbirea medicală curentă, suntem tentaţi să considerăm durerea şi suferinţa ca fiind unul şi acelaşi lucru, să le suprapunem, să le confundăm. Din motive medicale şi terapeutice, aceste două noţiuni trebuie clarificate. Prin durere trebuie înţelese numai reacţiile organismului la agresiune. Din punct de vedere medical, ea se identifică cu un semnal de alarmă plecat dintr-un teritoriu determinat, unde s-a produs agresiunea, reprezentată prin noxe mecanice, chimice, ischemice, inflamatorii etc. Ea are un caracter polimorf şi individual, fiind condiţionate de densitatea receptorilor, de pragul de sensibilitate dureroase diferit, de la un ţesut la altul şi de la un organism la altul. Fiecare elaborează şi consumă durerea în felul său.

Prin suferinţă trebuie să întelegem cunoaşterea, conştiinţa luptei cu agresiunea, ea reprezentând nu numai un număr, un mănunchi de reacţii fiziologice dar şi psihologice.

Substratul morfofuncţional al durerii este bine studiat şi cunoscut de specialităţile în componenţa cărora intră şi în special al neurologiei şi psihopatologiei. Mecanismele de producere, modificările produse în structurile anatomice şi histologice, căile de transmisie şi localizările durerii reprezintă la ora actuală studii de înaltă competenţă ştiinţifică. Mulţi medici practicieni, privesc durerea ca pe un simptom supărător, care însoteşte o serie de boli a cărui precizare ca sediu, intensitate, mod de apariţie şi de iradiere, ajută la precizarea unui diagnostic. Am greşi profund dacă am considera durerea şi suferinţa ca elemente pur negative cu rol exclusiv distructiv. Să nu uităm că aceste simptome sensibilizează organisrnul aducâdu-l în stare de alerta, de apărare. Durerea şi mai ales suferinţa produc mutaţii fundamentale, complexe, care eliberează energii nebănuite ale organismului. Din punct de vedere al practicii medicale ea poate fi privită ca prietenă, cu rol de apărare atunci când prezenţa ei avertizează asupra existenţei unei boli, contribuind la diagnosticarea acesteia sau la existenţa şi prevenirea unor complicaţii. Absenţa durerii poate fi înţeleasă uneori ca un duşman perfid, care prin tăcere, maschează prezenţa şi evoluţia unei boli, cel puţin într-o anumită fază a acesteia, ca de exemplu în primele faze de cancer, TBC, boli cardiace şi altele. La ora actuală, există o inechitate referitor la faptul că medicii au îngenunchiat mai mult durerea decât suferinţa. Datorită unor optici deformate, s-a orientat actul medical în mod preferenţial asupra durerii, neglijâdu-se aspectul global a suferinţei. De altă parte, considerând durerea ca inamicul principal şi identificându-se uneori nu fără temei, cu însăşi boala, progresele medicinii au fost influenţate de această optică.

Procedeele medico-chirurgicale, arsenalul medicamentos de-a lungul secolelor s-a perfecţionat treptat, azi ajungându-se la realizarea unor intervenţii medico-chirurgicale deosebite, în afara oricăror senzaţii dezagreabile sau dureroase. Cercetătorii investighează şi alte căi înafara medicamentelor care să ducă la atenuarea sau anihilarea durerii. Între aceste procedee fizioterapeutice, utilizarea frigului (crioterapia) şi electricităţii (electroterapia), tehnici paramedicale noi izvorâte din practici medicale vechi, tradiţionale, psihoterapia, etc., se întâlnesc din ce în ce mai des, tinzând la înlăturarea adesea a mijloacelor medicamentoase. Terapia durerii ocupă un loc prioritar în practica medicală. Aproximativ a cincea parte din totalitatea produselor medicamentoase se adreasează durerii. Utilizarea acestor produse şi procedee terapeutice au dus la ameliorarea, la înlăturarea durerii, dar nu şi la desfiinţarea ei. Pentru a vindeca însă pe bolnav, nu este suficient a-l elibera de durerea sa care îl chinuie, trebuie absolvit şi de răsunetul psihic pe care boala l-a produs.

Activitatea medicală în plin progres stiinţific teoretic şi practic, desigur va descoperi noi faţete şi posibilităţi de înţelegere în combaterea durerii, rezultate pe care cei suferinzi le aşteaptă cu nerăbdare.

SUFERINŢA DIN PUNCT DE VEDERE SPIRITUAL

Privită din punct de vedere spiritual înţelegerea şi suportarea suferinţei, capată valenţe deosebite. Suferinţa este o componentă de nedespărţit din viaţa omuluii. Ea este definită ca o stare a sufletului pe care o provoacă lipsa binelui necesar sau cel puţin dorit. Ea este durerea pricinuită de un rău fizic sau spiritual, moral. Viaţa este luptă continuă, cri lupta fără suferinţă, nu există. Este natural ca ea să ne însoţească pe tot parcursu! vieţii pământeşti, pentru că:

- omul este fiinţă socială, trăieşte în societate unde spre acelaşi bine tinde mai mulţi inşi, îl doresc, dar nu toţi pot să-l obţină, ci numai unul sau puţini, ceilalţi care nu-l obţin sau îl pierd vor avea parte de suferinţă

- omul este compus din trup şi suftet, dar cele doua părţi au tendinţe contrare şi de acea se luptă între ele. „Simt în mine două legi - spune Sf. Pavel - legea trupului luptând împotriva minţii mele”. Cel învins fie trupul, fie sufletul, vor avea parte de suferinţă.

- în concepţia creştină suferinţa este urmarea păcatului strămoşesc, săvârşit şi de noi prin protopărinţii noştri Adam şi Eva

- suferinţa este inseparabilă de viaţa creştinilor, pentru că ei fac parte din corpul mistic a lui Isus, din corpul Aceluia, al cărui cap a fost încoronat cu spini, spatele plin cu răni şi membrele străpunse de piroane.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit şi de acea el tinde spre fericire, care de fapt va urma cu adevărat după viaţa pământească. Dar pentru a ajunge acolo et trebuie să suporte suferinţa, ca plata pentru ofensele aduse lui Dumnezeu prin păcate. Ea este mijlocul de mântuire şi calea sigură spre fericire, este semnul neîndoielnic al iubirii lui Dumnezeu faţă de om. „Căci pe cel pe care îl iubeşte Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte.”( Ev.12-6).

Din iubire, Dumnezeu revarsă asupra noastră ploaia harurilor sale dar dreptatea cere să dăm un semn, că suntem vrednici de aceasta. Prin suferinţă El ne dă ocazia de a dovedi această vrednicie, răspunzând iubirii cu iubire. Ori tocmai prin suferinţă, omul poate, în modul cel mai clar, să-şi arate iubirea, pentru că în suferinţă el nu se caută pe sine, voinţa sau mărirea sa. Lui Dumnezeu nu-i este indiferent, dacă îl iubim sau nu, şi de acea suferinţa este o încercare şi un semn că El nu ne-a părăsit. Prin suferinţă omul poate câştiga merite pentru viaţa vesnică, iar dacă a greşit i se dă ocazia de a se întoarce şi prilejul de a ispăşi. Mai mult decât atât, în doctrina creştină, suferinţa se consideră ca parte a celor aleşi, ca un semn al predestinării la fericire.

Cristos alegându-şi apostolii, i-a făcut prieteni, dar le-a făcut cunoscut că suferinţa, prigonirea şi moartea va fi partea lor. Suferinţa nu este un scop al vieţii, ci numai un mijloc de a obţine unele beneficii spirituale. Ea nu trebuie căutată cu temeritate - „cine iubeste primejdia, va cadea in ea”. În acest sens noi putem lupta împotriva ei şi a cauzei care o produce. În unele cazuri chiar, avem obligaţia de a preveni o suferinţă şi a o trata atunci când ea aduce prejudicii fizice sau morale familiei sau unei colectivităţi. Suferinţa este mijlocul şi calea sigură pentru a ajunge la fericire. Să adâncim puţin concepţia creştină referitor la acest subject, pentru a înţelege mai bine motivele echilibrului a liniştei şi chiar a bucuriei unui creştin cu adevărat, în timpul suferinţei. Durerea deslipeşte omul de acele lucruri care nu-i sunt folositoare. Bolnavul creştin vede în durere_; nu numai aspectul echităţii în raport cu Dumnezeu, dar şi aspectul unei iubiri cereşti la care este chemat să-i răspundă, nădăjduind ajutorul, pentru a-i face faţă. În faţa ochilor lui mereu apare imaginea vieţii şi al calvarului de pe cruce a lui Cristos, exemplu de suferinţă şi resemnare pentru toţi cei care cred în El şi îl urmează. Bolnavul cu adevarat creştin este convins că în starea în care se află nu este singur; în mod tainic el se găseăte în prezenţa şi sub scutul lui Dumnezeu, a Maicii Sfinte şi al sfinţilor. Convingerea aceasta îi dă speranţe şi tărie, ori ce poate fi mai potrivit şi necesar pentru un bolnav decât acestea. Pentru a verifica mai bine această realitate să constatăm ce se întâmplă cu cei ce nu posedă sau resping acest suport spiritual. Durerea lor este un chin, amplificat de deznădejde şi de panica unei dispariţii mai lente sau rapide. Părăsit de posibilităţile anterioare în faţa neputinţei mijloacelor de salvare sau ameliorare, el este ca un naufragiat fără busolă şi fără de ajutor. Aceste situaţii sunt confirmate de mulţi medici, care remarcă echilibrul şi liniştea celor ce cred cu adevărat în Dumnezeu şi neliniştea celor care sub diferite forme îl resping. În timpul suferinţelor în locul tânguirilor exagerate este mai folositor să ne rugăm şi să oferim lui Dumnezeu crucea vieţii noastre, transformând în merite durerile pe care oricum suntem nevoiţi să le suportăm.

Să căutăm, să suferim în tăcere, acceptând durerea, să rostim cu resemnare cuvintele dreptului lov: „Fie numele Domnului benecuvântat” şi să ne amintim de promisiunea lui Cristos: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia”(Mt. 5-4).

Pr. medic Vasile Raţiu