“Unul este Învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi” (Mt 23,8).

Relaţia de încredere la baza îngrijirii bolnavilor

Iubiţi fraţi şi surori,

Celebrarea celei de-a XXIX-a Zile Mondială a Bolnavului, care este la 11 februarie 2021, comemorarea Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, este moment propice pentru a rezerva o atenţie specială persoanelor bolnave şi celor care le asistă, fie în locurile destinate îngrijirii, fie în sânul familiilor şi comunităţilor. Gândul se îndreaptă îndeosebi spre cei care, în toată lumea, îndură efectele pandemiei de coronavirus. Tuturor, în special celor mai săraci şi marginalizaţi, exprim apropierea mea spirituală, asigurând atenţia şi afectul Bisericii.

1. Tema acestei zile se inspiră din textul evanghelic în care Isus critică ipocrizia celor care spun, dar nu fac (cf. Mt 23,1-12). Când credinţa se reduce la exerciţii verbale sterile, fără a se implica în istoria şi în necesităţile celuilalt, atunci dispare coerenţa între crezul practicat şi trăirea reală. Riscul este grav; pentru aceasta Isus foloseşte expresii puternice, pentru a avertiza cu privire la pericolul de a aluneca în idolatria de noi înşine, şi afirmă: “Unul este Învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi” (v. 8).

Critica pe care Isus o adresează celor care “spun şi nu fac” (v. 3) este salutară mereu şi pentru toţi, pentru că nimeni nu este imun faţă de răul ipocriziei, un rău foarte grav, care produce efectul de a ne împiedica să înflorim ca fii ai unicului Tată, chemaţi să trăim o fraternitate universală.

În faţa condiţiei de nevoie a fratelui şi surorii, Isus oferă un model de comportament complet opus ipocriziei. Propune să ne oprim, să ascultăm, să stabilim o relaţie directă şi personală cu celălalt, să simţim empatie şi înduioşare faţă de el sau faţă de ea, să ne lăsăm implicaţi de suferinţa sa până la a o lua asupra noastră în slujire (cf. Lc 10,30-35).

2. Experienţa bolii ne face să simţim vulnerabilitatea noastră şi, în acelaşi timp, nevoia înnăscută de celălalt. Condiţia de creatură devine şi mai clară şi experimentăm în manieră evidentă dependenţa noastră de Dumnezeu. De fapt, când suntem bolnavi, incertitudinea, teama, uneori tulburarea impregnează mintea şi inima; ne aflăm într-o situaţie de neputinţă, pentru că sănătatea noastră nu depinde capacităţile noastre sau de “străduinţa” noastră (cf. Mt 6,27).

Boala impune o întrebare de sens, care în credinţă se adresează lui Dumnezeu: în întrebare care caută o nouă semnificaţie şi o nouă direcţie pentru existenţă şi care uneori poate să nu găsească imediat un răspuns. Înşişi prietenii şi rudele nu sunt mereu în măsură să ne ajute în această căutare obositoare.

În această privinţă, este emblematică figura biblică a lui Iob. Soţia şi prietenii nu reuşesc să-l însoţească în aventura sa, dimpotrivă, îl acuză amplificând în el singurătate şi rătăcire. Iob se prăbuşeşte într-o stare de abandonare şi de neînţelegere. Însă tocmai prin această fragilitate extremă, respingând orice ipocrizie şi alegând calea sincerităţii faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi, el face să ajungă strigătul său insistent la Dumnezeu, care la sfârşit răspunde, deschizându-i un nou orizont. Îi confirmă că suferinţa sa nu este o pedepsire sau o pedeapsă, nu este nici o stare de îndepărtare de Dumnezeu sau un semn al indiferenţei sale. Astfel, din inima rănită şi vindecată a lui Iob izvorăşte acea declaraţie vibrantă şi emoţionată către Domnul: “Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5).

3. Boala are mereu o faţă, şi nu una singură: are faţa fiecărui bolnav şi bolnave, chiar şi a celor care se simt ignoraţi, excluşi, victime ale nedreptăţilor sociale care le neagă drepturi esenţiale (cf. Enciclica Fratelli tutti, 22). Actuala pandemie a scos în evidenţă atâtea insuficienţe ale sistemelor sanitare şi lipsuri în asistenţa pentru persoanele bolnave. Bătrânilor, celor mai slabi şi vulnerabili nu le este garantat mereu accesul la îngrijiri şi nu întotdeauna este garantat în manieră egală. Asta depinde de alegerile politice, de modul de a administra resursele şi de angajarea celor care îmbracă roluri de responsabilitate. A investi resurse în îngrijirea şi în asistarea persoanelor bolnave este o prioritate legată de principiul că sănătatea este un bun comun primar. În acelaşi timp, pandemia a scos în evidenţă şi dăruirea şi generozitatea lucrătorilor sanitari, voluntari, muncitori şi muncitoare, preoţi, călugări şi călugăriţe, care cu profesionalism, abnegaţie, simţ de responsabilitate şi iubire faţă de aproapele au ajutat, îngrijit, întărit şi slujit atâţia bolnavi şi pe cei din familiile lor. O ceată tăcută de bărbaţi şi femei care au ales să privească acele feţe, luând asupra lor rănile pacienţilor pe care-i simţeau aproapele în virtutea apartenenţei comune la familia umană.

De fapt, apropierea este un balsam preţios, care dă sprijin şi mângâiere celui care suferă în boală. Fiind creştini, trăim proximitatea ca expresie a iubirii lui Isus Cristos, bunul samaritean, care cum compasiune s-a apropiat de fiecare fiinţă umană, rănită de păcat. Uniţi cu el prin acţiunea Duhului Sfânt, suntem chemaţi să fim milostivi precum Tatăl şi să iubim, îndeosebi, pe fraţii bolnavi, slabi şi suferinzi (cf. In 13,34-35). Şi trăim această apropiere, în afară de fiecare personal, în formă comunitară: de fapt, iubirea fraternă în Cristos generează o comunitate capabilă de vindecare, care nu abandonează pe nimeni, care include şi primeşte mai ales pe cei mai fragili.

În această privinţă, doresc să amintesc importanţa solidarităţii fraterne, care se exprimă concret în slujire şi poate să asume forme foarte diferite, orientate în întregime în sprijinirea aproapelui. “A sluji înseamnă a avea grijă de cei care sunt fragili în familiile noastre, în societatea noastră, în poporul nostru” (Omilie la La Habana, 20 septembrie 2015). În această angajare fiecare este capabil “să pună deoparte exigenţele şi aşteptările sale, dorinţele sale de atotputernicie în faţa privirii concrete a celor mai fragili. […] Slujirea priveşte mereu faţa fratelui, atinge trupul său, simte proximitatea sa, în anumite cazuri chiar o “suferă”, şi caută promovarea fratelui. Pentru acest motiv slujirea nu este niciodată ideologică, din moment ce nu slujeşte idei, ci persoane” (ibid.).

4. Pentru ca să fie o terapie bună, este decisiv aspectul relaţional, prin care se poate avea o apropiere holistă de persoana bolnavă. A valoriza acest aspect ajută şi medicii, asistenţii medicali, profesioniştii şi voluntarii să ia asupra lor pe cei care suferă pentru a-i însoţi într-un parcurs de vindecare, graţie unei relaţii interpersonale de încredere (cf. Noua Cartă a Lucrătorilor Sanitari [2016], 4). Aşadar, este vorba de a stabili un pact între cei care au nevoie de îngrijire şi cei care îi îngrijesc; un pact întemeiat pe încredere şi respect reciproc, pe sinceritate, pe disponibilitate, aşa încât să se depăşească orice barieră defensivă, să se pună în centru demnitatea bolnavului, să se tuteleze profesionalismul lucrătorilor sanitari şi să se întreţină un raport bun cu familiile pacienţilor.

Tocmai această relaţie cu persoana bolnavă are un izvor inepuizabil de motivaţie şi de forţă în caritatea lui Cristos, aşa cum demonstrează mărturia milenară a bărbaţilor şi femeilor care s-au sfinţi în slujirea bolnavilor. De fapt, din misterul morţii şi învierii lui Cristos izvorăşte acea iubire care este în măsură să dea sens deplin fie condiţiei pacientului fie condiţiei celui care se îngrijeşte de el. Atestă asta de multe ori evanghelia, arătând că vindecările realizate de Isus nu sunt niciodată gesturi magice, ci sunt mereu rodul unei întâlniri, al unei relaţii interpersonale, în care darului lui Dumnezeu, oferit de Isus, îi corespunde credinţa celui care îl primeşte, aşa cum rezumă cuvântul pe care Isus îl repetă adesea: “Credinţa ta te-a salvat”.

5. Iubiţi fraţi şi surori, porunca iubirii, pe care Isus a lăsat-o discipolilor săi, are o realizare concretă şi în relaţia cu bolnavii. O societate este cu atât mai umană cu cât ştie să se îngrijească de membrii săi fragili şi suferinzi şi ştie să facă asta cu eficienţă însufleţită de iubire fraternă. Să tindem la această ţintă şi să facem în aşa fel încât nimeni să nu rămână singur, nimeni să nu se simtă exclus şi abandonat.

Încredinţez toate persoanele bolnave, lucrătorii sanitari şi cei care se dedică alături de suferinzi, Mariei, Mama milostivirii şi Tămăduitoarea bolnavilor. Din Grota de la Lourdes şi din nenumăratele sale sanctuare răspândite în lume, ea să susţină credinţa noastră şi speranţa noastră, şi să ne ajute să ne îngrijim unii de alţii cu iubire fraternă. Asupra tuturor şi a fiecăruia împart din inimă binecuvântarea mea.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 20 decembrie 2020, Duminica a IV-a din Advent

Franciscus

(Traducere de pr. Mihai Pătraşcu)