Întâmpinăm și în acest an sărbătoarea Învierii Domnului cu fața luminată și inima împăcată a fiilor care se încred în puterea și dragostea lui Dumnezeu. Sărbătoarea sărbătorilor, dată de biruința lui Isus asupra morții, își face loc în sufletele tuturor oamenilor care cred și cu recunoștință se reînnoiesc în speranță în aceste zile.
Evenimentele petrecute în ultima vreme, la care suntem cu toții martori, lăsându-ne întrebători și triști din cauza suferinței și morții atâtor oameni, provocate de războiul de lângă noi, însoțite de experiența dureroasă și schimbările survenite în viața socială, ca urmare a trecerii prin pandemie, îndeamnă omenirea întreagă la o reflecție asupra efemerității garanțiilor oferite de om și prepotența lui. De unde putem să repornim în viață și mai ales în cine să ne încredem?
Sărbătoarea Paștelui o întâmpinăm și o trăim ca pe o împlinire, o destinație dorită și așteptată în cronologia anului liturgic, ce ne conduce de-a lungul Postului Mare, spre bucuria deplină a Învierii Mântuitorului, dar în același timp, este un punct de pornire, a unei etape ce își găsește în Dumnezeu izvorul noutății, ca dar al fidelității Sale ce ne conduce spre Ierusalimul ceresc.
Evanghelia ne spune că Isus, în drumul Său spre Ierusalim, luându-i la Sine pe cei doisprezece apostoli, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi dat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da păgânilor. Și-L vor batjocori și-L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî și a treia zi va învia. (Mc.10,33-34). Deși Isus face atât de explicit acest anunț al patimilor, morții și învierii Sale, se pare că nu a fost înțeles chiar atunci de ucenicii Săi, preocupați de gândurile și planurile lor, cum să ocupe cele dintâi locuri într-o prezumată nouă ordine politică ce o vedeau inaugurată de Învățătorul lor, odată ajunși în capitală. O comunitate și o societate care își pierde reperele sacre și fundamentul comuniunii dintre oameni, riscă să fie autoreferențială și să nu asigure membrilor ei, libertatea necesară pentru progres spiritual și creștere efectivă și deplină. Atunci când omul absolutizează planul său și voința proprie, el devine egoist și pierde comuniunea cu semenii săi, pe care îi vede doar rivali. Nici suferința semenilor și nici anunțul morții ce curmă vieți nu îl impresionează pe omul preocupat exclusiv de el însuși, acesta căutând oportunități și căi de a fi cel dintâi, chiar și în detrimentul celorlalți.
Anunțul Învierii prevestit și împlinit de Isus, la care participăm și noi prin credință, pare mai degrabă, a fi ceva îndepărtat în timp în mintea multor oameni, prea prinși de interese egoiste și de cotidianul efemer, ei neputând să privească în speranță spre o împlinire progresivă a vieții, ce se realizează prin primirea darului de Sus, ca har al fidelității față de Dumnezeu. Este adevărat că în ordinea succesiunii evenimentelor anunțate de Isus, Învierea Sa este la capătul listei, după cele șase acțiuni înfăptuite de oameni împotriva Lui, (dat arhiereilor, osândit, batjocorit, scuipat, biciuit, omorât), arătându-ne prin aceasta că omul, trebuie să treacă înainte prin asumarea vieții și a responsabilităților sale, cu toate sarcinile crucii, prezente în multe chipuri în ea, pentru ca apoi să ajungă la lumina biruinței, izvorâte din gratuitatea iubirii.
Suferința este comună tuturor oamenilor și în ea oamenii se întâlnesc și se apropie unii de ceilalți, mai mult decât o fac atunci când sunt bine și sănătoși. Solidaritatea manifestată de atâția oameni din întreaga lume, cu dramele celor din suferință, este un semn al sensibilității sufletești și a recunoașterii suferințelor Domnului în chipurile fraților și surorilor de lângă noi. O amplă rețea de comuniune reînnoită s-a făcut vizibilă în această perioadă, în dorința oamenilor de a da ajutor și în acțiunile concrete ale oamenilor din toate părțile, care s-au solidarizat cu cei suferinzi.
Astăzi putem cânta cu bucurie: ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paștele Domnului, Paștele! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, după ce am împlinit trecerea prin Vinerea mare, când am participat la pătimirile lui Isus, surprinse de rugăciunea Bisericii în evlavioasă uimire: astăzi a fost atârnat pe lemn Cel ce a atârnat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase, arată-ne nouă și mărită Învierea Ta.[1]
Dragi frați și surori,
În parcursul existențial al vieții noastre ne însoțește mereu dorința și cererea aceasta: arată-ne nouă Învierea Ta Doamne, ca o nevoie a sufletului de a ajunge la împlinire, de a se ști însoțit și ocrotit și ca un semn al biruințelor noastre cotidiene asupra gândurilor negative și a tendințelor egoiste. Natura umană își are limitele ei, șubrezite și exploatate de structurile impersonale ale diferitelor instanțe, care caută să-l subjuge pe om și, de aceea, omul contemporan are nevoie să fie ajutat, însoțit și format într-o mentalitate sănătoasă, care să-l facă liber.
O comunitate cu valori sănătoase este o binecuvântare pentru membrii ei, atunci când fiecare își aduce aportul la binele comun și primește în schimb, recunoștință, stabilitate și ajutor în dezvoltarea personală. O familie creștină, ce rămâne fidelă valorilor moștenite și asumate, este bine înrădăcinată în unitate și stabilitate, ocrotindu-și membrii ei cu valorile împărtășite ale credinței, iar prin reciprocitate și însoțirea binevoitoare pe care și-o acordă membrii ce o compun, ea reușește să îl facă pe fiecare să se simtă important și iubit.
Într-o societate divizată și atomizată de numeroase curente și ideologii, de neîncredere și individualism, de nedreptate și intoleranță, cu greu își găsește omul locul său și în consecință, sensul apartenenței se diluează sau se pierde.
Moștenirea experienței apostolilor, consemnată de sfântul evanghelist Ioan, ne arată cum în prima zi a săptămânii (duminica), ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica Iudeilor, a venit Isus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. (Ioan 20,19-20). Apariția Mântuitorului în casa unde erau ascunși, prezența în mijlocul lor, îi face pe apostoli să treacă de la sentimentul acut de frică și nesiguranță, la bucurie și încrezătoare însoțire. Cu toate că au trăit acele momente dramatice ale pătimirilor lui Isus și au văzut cum a fost răstignit și a murit pe cruce, acum ei văd că nu sunt părăsiți de Învățătorul lor și, în sărbătoarea Paștelui Său, se face din nou prezent în mijlocul lor, putând să fie văzut și auzit. Această experiență vie și reală a întâlnirii Mântuitorului Înviat, îi transformă, îi face să prindă curaj, să se însuflețească și să devină cu adevărat, nucleul comunității primare a Bisericii, născută din această dumnezeiască lucrare. O comunitate de credință este ținută de conștiința prezenței lui Isus în mijlocul ei și în Sfânta Euharistie își găsește creștinul hrana și calea unității. De aceea, Biserica, și astăzi, este casa comună, spațiul unității înfăptuite și mereu de înfăptuit, este poporul lui Dumnezeu ce se lasă condus în țara promisă. Dacă omul dorește să nu fie singur și fără repere, dacă caută să înțeleagă mai mult sensul vieții sale, poate găsi în comunitatea de credință un ajutor și o familie spirituală pe măsura aspirațiilor sale.
În același moment al prezenței Sale în mijlocul comunității ucenicilor Săi, Isus li se adresează cu cuvintele încurajatoare și însuflețitoare: Pace vouă!, apoi le arată mâinile și coasta Sa, semnele suferințelor Sale pentru toți oamenii, pentru ei și pentru noi, ucenicii de azi. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: luați Spirit Sfânt! (Ioan 20,21-22).
Iubiți credincioși,
O reînnoire a vieții este mereu urmată de bucurie și cu toții avem nevoie de susținere și ajutor pentru o creștere spirituală sănătoasă. Pornind de la fundamentul credinței noastre, mărturisite astăzi, să continuăm cu încredere sporită practica religioasă a adunării comunitare în biserici, pentru a participa la Sfânta Liturghie și a primi Sfintele Taine, adevărate daruri cerești, adevărată hrană pentru a trăi în credință. Sufletul omului se revigorează în lumina harului și semnele primirii lui sunt daruri ce necesită disponibilitate și mulțumire.
Comunitatea parohială este locul unde relațiile dintre credincioși se reînnoiesc în mod continu, pentru a întări comuniunea cu Cel ce stă în mijlocul lor, Hristos Domnul. Comuniunea dintre credincioși este semnul real, vizibil, al mărturisirii aceleiași credințe și nu poate fi separată de dragostea frățească care edifică comunitatea. Aceasta, comunitatea, este familia spirituală a fiecărui creștin și de aceea, ea nu trebuie neglijată, ci dimpotrivă, susținută și ajutată cu prezența și darurile proprii. Așa cum fiecare aparține unei familii, prin legătura de sânge și nu poate să se dezică de originea proprie, pentru că este un dat de fapt, tot astfel, prin asumarea liberă a valorilor creștine, credinciosul contribuie la unitatea familiei spirituale și își aduce aportul la creșterea și zidirea ei. Comunitățile sunt vii atunci când ele oglindesc, prin viața spirituală și caritatea frățească, chipul lui Hristos. A zidi comunitatea de credință este o datorie a fiecărui creștin și participarea comunitară la Sfânta Liturghie nu este o activitate privată, ci o lucrare împreună cu ceilalți, frați și surori în Domnul. Conștiința apartenenței la poporul lui Dumnezeu, îl ajută pe creștin să nu fie singur, ci împreună cu ceilalți, chemat la mărturie și împlinire. Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi. (Ioan 20,21)
Darul Spiritului Sfânt, dăruit apostolilor, cu trimiterea lor în lume, pentru a o reînnoi prin bună vestire, l-a primit fiecare creștin și acesta rămâne chezășia comuniunii cu El, Domnul Înviat, și cu ceilalți oameni. Știm că Domnul nu-și ia darul înapoi, ci rămâne în om izvor de binecuvântare și chemare spre împlinire.
Apelul Papei Francisc, adresat Bisericii, de a merge toți creștinii împreună, pe aceeași cale, ne invită la căutarea valorilor comune și a punților de dialog ce stabilesc comuniune și nu separă sau divizează. Drumul sinodal, început anul trecut este un semn al nevoii de reînnoire eclezială și comunitară, care să favorizeze comuniunea, unitatea și mărturia Bisericii de azi.
Asemenea ucenicilor din Emaus, cărora, în seara zilei de Paști li se deschid ochii și îl recunosc pe Isus la frângerea pâinii, și noi, ucenicii de azi, să rămânem deschiși Cuvântului Scripturii și primirii străinului de lângă noi, care nu doar că ne îmbogățește spiritual, ci ne conduce spre adevărul deplin al comuniunii și iubirii dintre oameni. Cei doi se întorc degrabă la Ierusalim, la ceilalți frați ai lor, cu inima înflăcărată și cu bucuria împlinitoare a conștiinței prezenței Domnului în viața lor.
Bucuria sărbătorii Paștelui să ne însoțească pe toți de-a lungul întregului an, pentru a putea zidi în pace comunitățile noastre atât de greu încercate în anii trecuți și să sporească în fiecare dorința de a fi cu Domnul și cu toți frații și surorile noastre.
Vă doresc tuturor Sărbători binecuvântate în pace și sănătate!
Hristos a Înviat!
† Vasile
episcop
Dată în Baia Mare, 24 aprilie
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos,
Anul Domnului 2022
[1] Antifonul 15 din Slujba Sfintelor Patimi