În încheierea vizitei făcute în Eparhia Greco-Catolică de Maramureș, Excelența Sa Jean-Louis Bruguès, Arhivist și Bibliotecar al Sfintei Biserici Romane, a celebrat duminică, 14 mai, împreună cu Preasfințitul Vasile Bizău, Sfânta Liturghie, la biserica Sfânta Maria din Baia Mare. Redăm mai jos Cuvântul de Învățătură ținut de Excelența Sa în cadrul Jertfei Liturgice:  

Setea de iubire

Frumosul pasaj din Evanghelie [In 4,5-42 - Isus şi samariteana], pe care l-am ascultat, prezintă o întâlnire. Isus, călătorind, ajunge epuizat, spre amiază, lângă o fântână. Ajunge acolo la ora a șasea, la ora amiezii, ora mijlocului vieții, atunci când oboseala copleșește inima bărbaților și a femeilor în plină forță, când se găsesc pe punctul de a capitula. Astfel poartă Isus oboseala noastră de a trăi. Îi este sete.

Și apoi se petrece întâlnirea. Suntem obosiți, strigăm după ajutor și iată că vine cineva. Isus o întâlnește pe această femeie, această femeie îl întâlnește pe Isus. Ceea ce îi reunește este setea de apă. Iar, ulterior, dialogul se încheagă. Este vorba despre apă, dar nu se mai vorbește despre apa pentru Isus cel însetat, ci despre apa pentru femeie, care avea nevoie, fără să fi realizat foarte mult, de această apă vie: „dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și cine este acela care îți spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie… Oricine bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică" (Ioan 4, 10.13-14). Cine bea din apa vie nu mai însetează.

Isus o determină pe această femeie să își înțeleagă propria sete, bine ascunsă în profunzimea inimii ei. Avem dovada că ea este însetată, pentru că are această putere de a iubi și încearcă să și-o stăvilească prin orice mijloace. Cinci soți a avut... și al șaselea se pregătește. Dar tot îi este sete!

Păcatul provoacă sete. Păcatul este o dezordine în iubire. Ți-e sete? Văd bine că ți-e sete, ție îți este sete de mine, tânjești să iubești. Iată, iubiți frați și surori, convertirea: trecerea de la o dezordine în iubire la o iubire cu adevărat primită și dăruită. Învață să te folosești de inima ta! Iată întoarcerea care se petrece în această femeie, convertirea ei!

Cum revelează Cristos această nouă Dragoste ce va îndestula setea acestei femei? Isus îi vorbește despre un cult. Este destul de ciudat, deoarece până în acel moment se vorbea despre cu totul altceva. În realitate, Isus nu părăsește deloc subiectul, nu uită de apă. Vine ceasul, femeie – și iată că noi îl trăim – când nu se va mai celebra un cult cu ritualuri precise, în Ierusalim sau într-un alt loc cunoscut. Vine ceasul – și acum este – când va trebui să fim adoratori în spirit și în adevăr.

Iată cultul noii alianțe, cultul unei iubiri care provine din inima lui Dumnezeu și care satisface orice sete. Vrei să înveți să iubești? Ei bine, îți ofer cultul în spirit și în adevăr. Îți ofer Dragostea, care va putea transpira prin toate gesturile tale, Dragostea care dă viață, Dragostea care satisface orice sete. Iată cultul nou, un cult care angajează toată ființa noastră, o iubire care trebuie să se reflecte în tot ceea ce facem, să se traducă în fapte concrete.

Cum anume să îndeplinim aceasta, ne putem întreba? Nu există un răspuns. Cristos nu spune nimănui cum anume. Totuși, nu „cum” trebuie să ne preocupe, ci „cine”! Cuvântul cel mai tulburător, după părerea mea, din această pagină a Evangheliei care a fost citită, este tocmai acest început de frază: „Eu sunt, cel care îți vorbesc!” (Ioan 4, 26). Nu căuta „cum”, caută pe „cine” și acest „cine” este acolo, Isus din Nazaret, Isus Cristos, apa vie, dragostea dătătoare de viață, noua iubire care vine să trăiască propria noastră aventură umană, care vine să iubească prin slabele fibre ale inimii noastre sărace, care ne împinge în larg și ne spune: „Trăiește, iubește, îndrăznește să iubești. Nu te mai agita, acționează! Nu mai vegeta, trăiește. Nu căuta oriunde hrană pentru inima ta, iubește pur-și-simplu, iubește-mă pe mine, cel care îți vorbesc, Cristosul tău prezent, viu, apropiat, însoțitor pe calea ta, arătându-mi mie toate gesturile tale din fiecare zi. Eu și apoi ceilalți. Ceilalți care sunt tot ai mei”.

În ziua următoare, această femeie s-a întors la fântână, la aceeași oră, cu același urcior, pentru a scoate aceeași apă; dar eu sunt destul de sigur că făcând aceleași gesturi, îndeplinind misiunea de menajeră sau de stăpână a casei care trebuie să își mulțumească al șaselea soț, căci nu ni se spune că l-ar fi părăsit, această femeie avea în inimă cu totul altceva decât în ajunul acelei zile. Nu mai era dezordine, nici risipă, nici epuizare sau tristețe; ci o certitudine, o pace, o bucurie, aceleași lucruri, dar complet altfel, aceleași lucruri cu o inimă nouă, cu o dragoste adevărată.

Împreună cu ea și datorită ei, bărbații și femeile din acel oraș l-au descoperit pe Isus Cristos. Ea nu mai este singură, nu mai este la mila celui de-al șaselea soț, nici subjugată greutăților de zi cu zi; ci, mai degrabă, ea face aceleași gesturi incluse în rutina zilnică, transfigurându-le, pentru că o dragoste nouă i-a cuprins întreaga ființă și pentru că o comunitate întreagă de frați se învârtea în jurul ei, spunând: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).

Să ne bucurăm împreună cu femeia samariteană! Să pătrundem, așadar, în bucuria celor care, datorită ei, l-au descoperit pe Cristos și astfel să intrăm în bucuria întregii Biserici iluminate de lumina Învierii!

E. Sa Jean-Louis Bruguès,

Biserica Sf. Maria – Baia Mare

14 mai 2017