Marți, 24 Decembrie 2024

Bula de convocare a Jubileului Ordinar al Anului 2025

Spes non confundit

Bula de convocare a Jubileului Ordinar al Anului 2025

Francisc
episcop de Roma,
slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu,
celor care vor citi această scrisoare
speranţa să le umple inima

1. „Spes non confundit”, „speranţa nu înşală” (Rom 5,5). Sub semnul speranţei Apostolul Paul insuflă curaj comunităţii creştine din Roma. Speranţa este şi mesajul central al următorului Jubileu, pe care, conform tradiţiei, papa îl convocă la fiecare douăzeci şi cinci de ani. Mă gândesc la pelerinii speranţei care vor ajunge la Roma pentru a trăi Anul Sfânt şi la cei care, neputând să ajungă în oraşul apostolilor Petru şi Paul, îl vor celebra în Bisericile particulare. Pentru toţi să poată fi un moment de întâlnire vie şi personală cu Domnul Isus, „poartă” de mântuire (cf. In 10,7.9); cu el, pe care Biserica are misiunea de a-l vesti mereu, pretutindeni şi tuturor ca „speranţa noastră” (1Tim 1,1).

Toţi speră. În inima fiecărei persoane este cuprinsă speranţa ca dorinţă şi aşteptare a binelui, deşi nu ştie ce va aduce cu sine ziua de mâine. Totuşi, imprevizibilitatea viitorului face să apară sentimente uneori contrapuse: de la încredere la teamă, de la seninătate la descurajare, de la certitudine la îndoială. Întâlnim adesea persoane descurajate, care privesc la viitor cu scepticism şi pesimism, ca şi cum nimic nu le-ar putea oferi fericire. Fie ca Jubileul să fie pentru toţi ocazie de a reînsufleţi speranţa. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să găsim motivaţiile sale. Să ne lăsăm conduşi de ceea ce Apostolul Paul le scrie tocmai creştinilor din Roma.

Un cuvânt de speranţă

2. „Aşadar, justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obţinut, în credinţă, [posibilitatea] de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu. […] iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,1-2.5). Sunt multiple ideile de reflecţie pe care le propune aici Sfântul Paul. Ştim că Scrisoarea către Romani marchează un pasaj decisiv în activitatea sa de evanghelizare. Până în acel moment a desfăşurat-o în zona orientală a imperiului şi acum îl aşteaptă Roma, cu tot ceea ce reprezintă ea în ochii lumii: o provocare mare, de înfruntat în numele vestirii evangheliei, care nu poate cunoaşte bariere şi nici graniţe. Biserica din Roma nu a fost întemeiată de Paul, dar simte vie dorinţa de a ajunge acolo repede, pentru a duce tuturor evanghelia lui Isus Cristos, mort şi înviat, ca vestire a speranţei care împlineşte promisiunile, duce la glorie şi, întemeiată pe iubire, nu înşală.

3. De fapt, speranţa se naşte din iubire şi se întemeiază pe iubirea care izvorăşte din inima lui Isus străpunsă pe cruce: „Dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” (Rom 5,10). Şi viaţa sa se manifestă în viaţa noastră de credinţă, care începe cu Botezul, se dezvoltă în docilitatea faţă de harul lui Dumnezeu şi de aceea este animată de speranţă, mereu reînnoită şi făcută fermă de acţiunea Duhului Sfânt.

De fapt, Duhul Sfânt, cu prezenţa sa perenă pe drumul Bisericii, este cel care iradiază în credincioşi lumina speranţei: el o ţine aprinsă ca o flacără care nu se stinge niciodată, pentru a da sprijin şi vigoare vieţii noastre. De fapt, speranţa creştină nu amăgeşte şi nu înşală, pentru că este întemeiată pe certitudinea că nimic şi nimeni nu ne va putea despărţi de iubirea divină: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? […] Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,35.37-39). Iată de ce această speranţă nu cedează în dificultăţi: ea se întemeiază pe credinţă şi este hrănită de iubire şi astfel permite să mergem înainte în viaţă. Sfântul Augustin scrie în această privinţă: „În orice gen de viaţă, nu se trăieşte fără aceste trei înclinaţii ale sufletului: a crede, a spera, a iubi”[1].

4. Sfântul Paul este foarte realist. Ştie că viaţa este făcută din bucurii şi din dureri, că iubirea este pusă la încercare când cresc dificultăţile şi speranţa pare să se prăbuşească în faţa suferinţei. Şi totuşi, scrie: „Ne lăudăm în suferinţă, ştiind că suferinţa aduce răbdare, răbdarea – virtute, virtutea – speranţă” (Rom 5,3-4). Pentru Apostol, suferinţa şi durerea sunt condiţiile tipice ale celor care vestesc evanghelia în contexte de neînţelegere şi de persecuţie (cf. 2Cor 6,3-10). Dar în aceste situaţii, prin întuneric se observă o lumină: se descoperă cum evanghelizarea este sprijinită de forţa care izvorăşte din crucea şi din învierea lui Cristos. Şi asta duce la dezvoltarea unei virtuţi strâns înrudite cu speranţa: răbdarea. Suntem obişnuiţi de acum să voim totul şi imediat, într-o lume în care graba a devenit o constantă. Nu mai avem timp pentru a ne întâlni şi adesea chiar şi în familii devine dificil să ne întâlnim împreună şi să vorbim cu calm. Răbdarea a fost pusă pe fugă de grabă, aducând o daună gravă persoanelor. De fapt, intră intoleranţa, nervozitatea, uneori violenţa gratuită, care generează insatisfacţie şi închidere.

În afară de asta, în epoca internetului, unde spaţiul şi timpul sunt înlocuite de acel „aici şi acum”, răbdarea nu este de-a casei. Dacă am mai fi capabili să privim cu uimire la creaţie, am putea înţelege cât de decisivă este răbdarea. A aştepta alternarea anotimpurilor cu roadele lor; a observa viaţa animalelor şi ciclurile dezvoltării lor; a avea ochii simpli ai Sfântului Francisc care în Cântarea creaturilor, scrisă chiar în urmă cu 800 de ani, percepea creaţia ca o mare familie şi numea soarele „frate” şi luna „soră”[2]. A redescoperi răbdarea ne face mult bine nouă şi celorlalţi. Sfântul Paul recurge adesea la răbdare pentru a sublinia importanţa perseveranţei şi a încrederii în ceea ce a fost promis de Dumnezeu, dar, înainte de toate, mărturiseşte că Dumnezeu este răbdător cu noi, el care este „Dumnezeul statorniciei şi al mângâierii” (Rom 15,5). Răbdarea, şi ea rod al Duhului Sfânt, ţine vie speranţa şi o consolidează ca virtute şi stil de viaţă. Prin urmare, să învăţăm să cerem adesea harul răbdării, care este fiică a speranţei şi în acelaşi timp o susţine.

Un drum de speranţă

5. Din această împletire de speranţă şi răbdare apare clar cum viaţa creştină este un drum, care are nevoie şi de momente forte pentru a hrăni şi a înzdrăveni speranţa, însoţitoare de neînlocuit care ne face să întrevedem destinaţia: întâlnirea cu Domnul Isus. Îmi place să cred că un parcurs de har, animat de spiritualitatea populară, a precedat convocarea, în anul 1300, a primului Jubileu. De fapt, nu putem uita diferitele forme prin care harul iertării s-a revărsat cu îmbelşugare asupra sfântului popor credincios al lui Dumnezeu. De exemplu, amintim marea „iertare” pe care Sfântul Celestin al V-lea a voit s-o acorde celor care mergeau la Bazilica „Santa Maria di Collemaggio”, la L’Aquila, în zilele de 28 şi 29 august 1294, cu şase ani înainte ca Papa Bonifaciu al VIII-lea să instituie Anul Sfânt. Aşadar, Biserica experimenta deja harul jubiliar al milostivirii. Şi încă înainte, în 1216, Papa Honoriu al II-lea a primit rugămintea Sfântului Francisc care cerea indulgenţa pentru cei care aveau să viziteze Porţiuncula în primele două zile din august. Acelaşi lucru se poate afirma pentru pelerinajul la Santiago de Compostela: de fapt, Papa Calixt al II-lea, în 1122, a acordat să se celebreze Jubileul acelui sanctuar de fiecare dată când sărbătoarea apostolului Iacob cădea duminica. Este bine ca această modalitate „răspândită” de celebrări jubiliare să continue, aşa încât forţa iertării lui Dumnezeu să susţină şi să însoţească drumul comunităţilor şi al persoanelor.

Nu întâmplător pelerinajul exprimă un element fundamental al fiecărui eveniment jubiliar. A porni la drum este tipic pentru cel care merge în căutarea sensului vieţii. Pelerinajul pe jos favorizează mult redescoperirea valorii tăcerii, a oboselii, a esenţialităţii. ŞNici în anul următor pelerinii speranţei nu vor evita să parcurgă căi antice şi moderne pentru a trăi intens experienţa jubiliară. În afară de asta, în acelaşi oraş Roma vor fi prezente itinerare de credinţă, adăugate la cele tradiţionale ale catacombelor şi ale celor Şapte Biserici. A tranzita de la o ţară la alta, ca şi cum graniţele ar fi depăşite, a trece de la un oraş la altul în contemplarea creaţiei şi a operelor de artă va permite să se preţuiască experienţe şi culturi diferite, pentru a purta în noi frumuseţea care, armonizată de rugăciune, conduce la mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru minunăţiile săvârşite de el. Bisericile jubiliare, de-a lungul parcursurilor şi în Urbe, vor putea fi oaze de spiritualitate unde să ne răcorim drumul credinţei şi să ne adăpăm la izvoarele speranţei, înainte de toate apropiindu-ne de sacramentul Reconcilierii, punct de plecare de neînlocuit al unui drum real de convertire. În Bisericile particulare să se îngrijească în mod special pregătirea preoţilor şi a credincioşilor la spovezi şi accesibilitatea la sacrament în forma individuală.

La acest pelerinaj vreau să adresez o invitaţie deosebită credincioşilor din Bisericile orientale, îndeosebi celor care deja sunt în comuniune deplină cu succesorul lui Petru. Ei, care au suferit mult, adesea până la moarte, pentru fidelitatea lor faţă de Cristos şi faţă de Biserică, trebuie să se simtă în mod deosebit bineveniţi în această Romă care este Mamă şi pentru ei şi care păstrează atâtea amintiri ale prezenţei lor. Biserica Catolică, îmbogăţită de liturgiile lor foarte vechi, de teologia şi de spiritualitatea Părinţilor, călugări şi teologi, vrea să exprime simbolic primirea lor şi a fraţilor şi surorilor ortodocşi, într-o epocă în care deja trăiesc pelerinajul Via Crucis, cu care sunt constrânşi adesea să părăsească ţările lor de origine, ţările lor sfinte, din care îi alungă spre ţări mai sigure violenţa şi instabilitatea. Pentru ei speranţa de a fi iubiţi de Biserică, ce nu-i va abandona, ci îi va urma oriunde vor merge, face şi mai puternic semnul Jubileului.

6. Anul Sfânt 2025 se pune în continuitate cu precedentele evenimente de har. În ultimul Jubileu Ordinar s-a trecut pragul celor două mii de ani de la naşterea lui Isus Cristos. După aceea, la 13 martie 2015, am convocat Jubileul Extraordinar cu scopul de a manifesta şi a permite să întâlnim „Faţa milostivirii” lui Dumnezeu[3], veste centrală a evangheliei pentru fiecare persoană în orice epocă. Acum a venit timpul unui nou Jubileu, în care să deschidem larg iarăşi Poarta Sfântă pentru a oferi experienţa vie a iubirii lui Dumnezeu, care trezeşte în inimă speranţa sigură a mântuirii în Cristos. În acelaşi timp, acest An Sfânt va orienta drumul spre o altă dată fundamentală pentru toţi creştinii: de fapt, în 2033 se vor celebra cei două mii de ani ai Răscumpărării săvârşite prin pătimirea, moartea şi învierea Domnului Isus. Astfel, suntem în faţa unui parcurs marcat de mari etape, în care harul lui Dumnezeu precedă şi însoţeşte poporul care merge cu zel în credinţă, activ în caritate şi perseverent în speranţă (cf. 1Tes 1,3).

Susţinut de o aşa de lungă tradiţie şi având certitudinea că acest An jubiliar va putea să fie pentru toată Biserica o intensă experienţă de har şi de speranţă, stabilesc ca Poarta Sfântă a Bazilicii „Sfântul Petru” din Vatican să fie deschisă la 24 decembrie din acest an 2024, dând astfel început Jubileului Ordinar. Duminica următoare, 29 decembrie 2024, voi deschide Poarta Sfântă a catedralei mele „Sfântul Ioan din Lateran”, care la 9 noiembrie anul acesta va celebra 1700 de ani de la dedicare. După aceea, la 1 ianuarie 2025, solemnitatea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, va fi deschisă Poarta Sfântă a Bazilicii papale „Santa Maria Maggiore”. În sfârşit, duminică, 5 ianuarie, va fi deschisă Poarta Sfântă a Bazilicii papale „Sfântul Paul din afara zidurilor”. Aceste ultime trei Porţi Sfinte vor fi închise duminică, 28 decembrie, în acelaşi an.

În afară de asta, stabilesc ca duminică, 29 decembrie 2024, în toate catedralele şi con-catedralele, episcopii diecezani să celebreze Sfânta Euharistie ca deschidere solemnă a Anului jubiliar, conform Ritualului care va fi prestabilit pentru această ocazie. Pentru celebrarea în con-catedrală, episcopul va putea să fie înlocuit de un delegat al său desemnat pentru acest scop. Pelerinajul de la o biserică, aleasă pentru collectio, spre catedrală să fie semnul drumului de speranţă care, luminat de cuvântul lui Dumnezeu, îi uneşte pe credincioşi. În el să se citească unele texte din documentul prezent şi să se anunţe poporului Indulgenţa Jubiliară, care va putea să fie obţinută conform prescrierilor conţinute în acelaşi Ritual pentru celebrarea Jubileului în Bisericile particulare. În timpul Anului Sfânt, care în Bisericile particulare se va termina duminică, 28 decembrie 2025, să se aibă grijă ca poporul lui Dumnezeu să poată primi cu participare deplină fie vestire de speranţă a harului lui Dumnezeu, fie semnele care atestă eficacitatea sa.

Jubileul Ordinar se va termina cu închiderea Porţii Sfinte a Bazilicii papale „Sfântul Petru” din Vatican la 6 ianuarie 2026, Epifania Domnului. Fie ca lumina speranţei creştine să ajungă la fiecare persoană, ca mesaj al iubirii lui Dumnezeu adresat tuturor! Şi fie ca Biserica să fie martoră fidelă a acestei veşti în fiecare parte a lumii!

Semne de speranţă

7. În afară de a lua speranţa în harul lui Dumnezeu, suntem chemaţi s-o redescoperim şi în semnele timpurilor pe care Domnul ni le oferă. Aşa cum afirmă Conciliul Vatican II, „Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor şi de a le interpreta în lumina evangheliei, astfel încât să poată răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generaţii, la întrebările fără sfârşit ale oamenilor asupra sensului vieţii prezente şi viitoare şi asupra relaţiei reciproce dintre ele”[4]. Aşadar, este necesar să se dea atenţie binelui atât de mult care este prezent în lume pentru a nu cădea în ispita de a ne considera înfrânţi de rău şi de violenţă. Dar semnele timpurilor, care cuprind dorinţa inimii umane, care are nevoie de prezenţa mântuitoare a lui Dumnezeu, cer să fie transformate în semne de speranţă.

8. Primul semn de speranţă să se traducă în pace pentru lume, care încă o dată se află cufundată în tragedia războiului. Uitucă a dramelor din trecut, omenirea este suspusă la o nouă şi dificilă încercare care vede atâtea populaţii oprimate de brutalitatea violenţei. Ce mai lipseşte acestor popoare ceea ce nu au îndurat deja? Cum este posibil ca strigătul lor disperat de ajutor să nu-i determine pe responsabilii naţiunilor să voiască să pună capăt prea multelor conflicte regionale, conştienţi de consecinţele care pot să rezulte la nivel mondial? Este prea mult a visa ca armele să tacă şi să înceteze să aducă distrugere şi moarte? Jubileul să amintească faptul că aceia care devin „făcători de pace vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9). Exigenţa păcii îi interpelează pe toţi şi impune să se urmărească proiecte concrete. Să nu lipsească angajarea diplomaţiei pentru a construi cu curaj şi creativitate spaţii de tratative care să aibă ca scop o pace durabilă.

9. A privi la viitor cu speranţă echivalează şi cu a avea o viziune despre viaţă încărcată de entuziasm de transmis. Din păcate, trebuie să constatăm cu tristeţe că în atâtea situaţii această perspectivă lipseşte. Prima consecinţă este pierderea dorinţei de a transmite viaţa. Din cauza ritmurilor frenetice de viaţă, a temerilor cu privire la viitor, a lipsei de garanţii de muncă şi protecţii sociale adecvate, de modele sociale în care cea care dictează agenda este căutarea profitului şi nu îngrijirea relaţiilor, se asistă în diferite ţări la o îngrijorătoare scădere a natalităţii. Dimpotrivă, în alte context, „a inculpa creşterea demografică, şi nu consumismul extrem şi selectiv al câtorva, este un mod de a nu înfrunta problemele”[5].

Deschiderea la viaţă cu o maternitate şi paternitate responsabilă este proiectul pe care Creatorul l-a înscris în inima şi în trupul bărbaţilor şi al femeilor, o misiune pe care Domnul o încredinţează soţilor şi iubirii lor. Este urgent ca, în afară de angajarea legislativă a statelor, să nu lipsească sprijinul convins al comunităţilor credincioase şi al întregii comunităţi civile în toate componentele sale, pentru că dorinţa tinerilor de a da naştere la noi fii şi fiice, ca rod al rodniciei iubirii lor, dă viitor oricărei societăţi şi este problemă de speranţă: depinde de speranţă şi generează speranţă.

De aceea, comunitatea creştină nu poate fi a doua faţă de nimeni în susţinerea necesităţii unei alianţe sociale pentru speranţă, care să fie inclusivă, şi nu ideologică, şi să lucreze pentru un viitor marcat de zâmbetul atâtor copii şi copile care să umple prea multele leagăne goale în multe părţi ale lumii. Dar toţi, în realitate, au nevoie să recupereze bucuria de a trăi, pentru că fiinţa umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), nu se poate mulţumi să supravieţuiască sau să trăiască mediocru, să se adapteze la prezent lăsându-se satisfăcut de realităţi numai materiale. Asta închide în individualism şi corodează speranţa, generând o tristeţe care se cuibăreşte în inimă, făcându-ne acizi şi intoleranţi.

10. În Anul jubiliar vom fi chemaţi să fim semne tangibile de speranţă pentru atâţia fraţi şi surori care trăiesc în condiţii de suferinţă. Mă gândesc la deţinuţi care, privaţi de libertate, experimentează în fiecare zi, în afară de duritatea închiderii, golul afectiv, restricţiile impuse şi, nu în puţine cazuri, lipsa de respect. Propun guvernelor ca în Anul Jubileului să-şi asume iniţiative care să restituie speranţă; forme de amnistie sau de iertare a pedepsei menite să ajute persoanele să recupereze încrederea în ele însele şi în societate; parcursuri de reinserare în comunitate căreia să-i corespundă unei angajări concrete în respectarea legilor.

Este o chemare veche, care provine din cuvântul lui Dumnezeu şi rămâne cu toată valoarea sa sapienţială în invocarea actelor de clemenţă şi de eliberare care să permită să se reînceapă: „Să consacraţi anul al cincizecilea şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei” (Lev 25,10). Ceea ce este stabilit de Legea mozaică este reluat de profetul Isaia: „Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc vestea cea bună săracilor, să leg rănile celor cu inima zdrobită, să vestesc eliberare celor captivi şi deschidere a porţilor celor închişi; să vestesc un an de bunătate a Domnului” (Is 61,1-2). Sunt cuvintele pe care Isus şi le-a însuşit la începutul activităţii sale, declarând în el însuşi împlinirea „anului de bunătate a Domnului” (cf. Lc 4,18-19). În fiecare colţ al pământului, credincioşii, în special păstorii, să se facă interpreţi ai acestor instanţe, formând un singur glas care să ceară cu curaj condiţii demne pentru cel care este închis, respectarea drepturilor umane şi mai ales abolirea pedepsei cu moartea, măsură contrară credinţei creştine şi care elimină orice speranţă de iertare şi de reînnoire[6]. Pentru a oferi deţinuţilor un semn concret de apropiere, eu însumi doresc să deschid o Poartă Sfântă într-o închisoare, ca să fie pentru ei un simbol care invită să privească la viitor cu speranţă şi cu angajare reînnoită de viaţă.

11. Semne de speranţă vor fi oferite bolnavilor, care se află acasă sau în spital. Suferinţele lor să poată găsi alinare în apropierea persoanelor care îi vizitează şi în afectul pe care-l primesc. Faptele de milostenie sunt şi fapte de speranţă, care trezesc în inimi sentimente de recunoştinţă. Şi recunoştinţa să ajungă la toţi lucrătorii sanitari care, în condiţii adesea dificile, exercită misiunea lor cu grijă atentă faţă de persoanele bolnave şi mai fragile.

Să nu lipsească atenţia inclusivă faţă de cei care, aflându-se în condiţii de viaţă deosebit de obositoare, experimentează propria slăbiciune, în special dacă sunt afectate de patologii sau dizabilităţi care limitează mult autonomia personală. Grija faţă de ei este un imn adus demnităţii umane, o cântare de speranţă care cere coralitatea întregii societăţi.

12. Au nevoie de semne de speranţă şi cei care în ei înşişi o reprezintă: tinerii. Ei, din păcate, văd adesea prăbuşindu-se visele lor. Nu-i putem înşela: pe entuziasmul lor se întemeiază viitorul. Este frumos a-i vedea eliberând energii, de exemplu atunci când îşi suflecă mânecile şi se angajează voluntar în situaţiile de calamitate şi de greutate socială. Dar este trist a vedea tineri lipsiţi de speranţă; de altfel, atunci când viitorul este nesigur şi impermeabil pentru vise, atunci când studiul nu oferă perspective şi lipsa unui loc de muncă sau de o ocupaţie suficient de stabilă riscă să anuleze dorinţele, este inevitabil ca prezentul să fie trăit în melancolie şi în plictiseală. Iluzia drogurilor, riscul încălcării şi căutarea efemerului creează în ei mai mult decât în alţii confuzie şi ascund frumuseţea şi sensul vieţii, făcându-i să alunece în abisuri întunecate şi determinându-i să facă gesturi autodistructive. Pentru aceasta Jubileul să fie în Biserică ocazie de elan faţă de ei: cu o reînnoită pasiune să ne îngrijim de copii, de studenţi, de logodnici, de tinerele generaţii! Apropiere de tineri, bucurie şi speranţa Bisericii şi a lumii!

13. Nu vor putea lipsi semne de speranţă faţă de migranţi, care abandonează ţara lor în căutarea unei vieţi mai bune pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. Aşteptările lor să nu fie zădărnicite de prejudecăţi şi închideri; primirea, care deschide larg braţele pentru fiecare conform demnităţii sale, să fie însoţită de responsabilitate, pentru ca nimănui să nu-i fie negat dreptul de a construi un viitor mai bun. Atâtor evacuaţi, migranţi şi refugiaţi, pe care evenimentele internaţionale controversate îi obligă să fugă pentru a evita războaie, violenţe şi discriminări, să le fie garantate siguranţa şi accesul la muncă şi la instruire, instrumente necesare pentru inserarea lor în noul context social.

Comunitatea creştină să fie gata mereu să apere dreptul celor mai slabi. Să deschidă larg cu generozitate uşile primirii, pentru ca nimănui să nu-i lipsească speranţa unei vieţi mai bune. Să răsune în inimi cuvântul Domnului care, în marea parabolă a judecăţii finale, a spus: „Am fost străin şi m-aţi primit”, pentru că „tot ceea ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Mt 25,35.40).

14. Semne de speranţă merită bătrânii, care adesea experimentează singurătate şi sentiment de abandonare. A valoriza comoara care sunt ei, experienţa lor de viaţă, înţelepciunea pe care o poartă şi contribuţia pe care sunt în măsură s-o ofere este o angajare pentru comunitatea creştină şi pentru societatea civilă, chemate să lucreze împreună pentru alianţa între generaţii.

Un gând deosebit adresez bunicilor, care reprezintă transmiterea credinţei şi a înţelepciunii de viaţă generaţiilor mai tinere. Să fie susţinuţi de recunoştinţa copiilor şi de iubirea nepoţilor, care găsesc în ei înrădăcinare, înţelegere şi încurajare.

15. Speranţă invoc în mod îndurerat pentru miliardele de săraci cărora adesea le lipseşte necesarul pentru a trăi. În faţa succesiunii de valuri mereu noi de sărăcire, există riscul de a ne obişnui şi de a ne resemna. Dar nu putem să ne abatem privirea de la situaţii atât de dramatice, care se întâlnesc de acum peste tot, nu numai în zone determinate ale lumii. Întâlnim persoane sărace sau sărăcite în fiecare zi şi uneori pot fi vecini ai noştri de casă. Adesea nu au o locuinţă, nici mâncarea adecvată pentru o zi. Suferă excluderea şi indiferenţa atâtora. Este scandalos că, într-o lume dotată cu resurse enorme, destinate în largă parte armamentelor, săracii „sunt cea mai mare parte […], miliarde de persoane. Astăzi sunt menţionaţi în dezbaterile politice şi economice internaţionale, dar de obicei problemele lor se pun ca un adaos, ca o chestiune care se adaugă aproape din obligaţie sau în manieră periferică, dacă nu sunt consideraţi o simplă daună colaterală. De fapt, în momentul realizării concrete, rămân frecvent pe ultimul loc”[7]. Să nu uităm: săracii, aproape întotdeauna, sunt victime, nu vinovaţi.

Apeluri pentru speranţă

16. Făcând ecou la cuvântul antic al profeţilor, Jubileul aminteşte că bunurile pământului nu sunt destinate câtorva privilegiaţi, ci tuturor. Este necesar ca aceia care posedă bogăţii să se facă generoşi, recunoscând faţa fraţilor aflaţi în nevoie. Mă gândesc îndeosebi la cei cărora le lipseşte apa şi hrana: foamea este o plagă scandaloasă în trupul umanităţii noastre şi invită pe toţi la o tresăltare a conştiinţei. Reînnoiesc apelul aşa încât „cu banii care se folosesc în arme şi în alte cheltuieli militare să constituim un Fond mondial pentru a elimina în sfârşit foamea şi pentru dezvoltarea ţărilor mai sărace, aşa încât locuitorii lor să nu recurgă la soluţii violente sau înşelătoare şi să nu fie constrânşi să-şi abandoneze ţările lor pentru a căuta o viaţă mai demnă”[8].

O altă invitaţie îndurerată doresc să adresez în vederea Anului jubiliar: este destinată naţiunilor mai înstărite, ca să recunoască gravitatea atâtor decizii luate şi să stabilească să ierte datoriile ţărilor care niciodată nu vor putea să le restituie. Înainte de mărinimie, este o problemă de dreptate, agravată astăzi de o nouă formă de fărădelege de care am devenit conştienţi: „De fapt, există o adevărată «datorie ecologică», mai ales între Nord şi Sud, legată de dezechilibre comerciale cu consecinţe în domeniul ecologic, precum şi de folosirea disproporţionată a resurselor naturale făcută istoric de unele ţări”[9]. Aşa cum învaţă Sfânta Scriptură, pământul îi aparţine lui Dumnezeu şi noi toţi locuim pe el ca „străini şi oaspeţi” (Lev 25,23). Dacă într-adevăr vrem să pregătim în lume calea păcii, să ne angajăm să remediem motivele îndepărtate ale nedreptăţilor, să aplanăm datoriile nedrepte şi insolvabile, să-i săturăm pe cei înfometaţi.

17. În timpul următorului Jubileu va cădea o dată foarte semnificativă pentru toţi creştinii. De fapt, se vor împlini 1700 de ani de la celebrarea primului mare Conciliu ecumenic, cel din Niceea. Este bine de amintit că, încă din timpurile apostolice, păstorii s-au reunit în diferite ocazii în adunări cu scopul de a trata tematici doctrinale şi probleme disciplinare. În primele secole ale credinţei Sinoadele s-au înmulţit fie în Orientul, fie în Occidentul creştin, arătând cât de important era să se păstreze unitatea poporului lui Dumnezeu şi vestirea fidelă a evangheliei. Anul jubiliar va putea să fie o oportunitate importantă pentru a da concreteţe acestei forme sinodale, pe care comunitatea creştină o simte astăzi ca exprimare tot mai necesară pentru a corespunde mai bine urgenţei evanghelizării: toţi botezaţii, fiecare cu propria carismă şi slujire, coresponsabili pentru ca multiple semne de speranţă să mărturisească prezenţa lui Dumnezeu în lume.

Conciliul din Niceea a avut misiunea de a proteja unitatea, ameninţată serios de negarea divinităţii lui Isus Cristos şi a egalităţii sale cu Tatăl. Erau prezenţi circa trei sute de episcopi, care s-au reunit în palatul imperial convocaţi la impulsul împăratului Constantin la 20 mai 325. După mai multe dezbateri, toţi, cu harul Duhului, s-au recunoscut în Simbolul de credinţă pe care îl mărturisim şi astăzi în celebrarea euharistică duminicală. Părinţii conciliari au voit să înceapă acel Simbol folosind pentru prima dată expresia „Noi credem”[10], ca mărturie că în acel „Noi” toate Bisericile se regăseau în comuniune şi toţi creştinii mărturiseau aceeaşi credinţă.

Conciliul din Niceea este o piatră de hotar în istoria Bisericii. Aniversarea celebrării sale îi invită pe creştini să se unească în lauda şi în aducerea de mulţumire Preasfintei Treimi şi îndeosebi lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, „de o fiinţă cu Tatăl”[11], care ne-a revelat acest mister de iubire. Dar Niceea reprezintă şi o invitaţie adresată tuturor Bisericilor şi comunităţilor ecleziale de a înainta pe drumul spre unitatea vizibilă, de a nu înceta să caute forme adecvate pentru a corespunde pe deplin la rugăciunea lui Isus: „Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21).

La Conciliul din Niceea s-a tratat şi despre datarea Paştelui. În această privinţă, există şi astăzi poziţii diferite, care împiedică să se celebreze în aceeaşi zi evenimentul fundamental al credinţei. Printr-o circumstanţă providenţială, asta se va întâmpla chiar în Anul 2025. Fie ca acest lucru să fie un apel pentru toţi creştinii din Orient şi din Occident să facă un pas hotărât spre unitate în jurul unei date comune pentru Paşte. Mulţi, este bine de amintit asta, nu mai cunosc disputele din trecut şi nu înţeleg cum pot să subziste diviziuni în această privinţă.

Ancoraţi în speranţă

18. Speranţa, împreună cu credinţa şi cu iubirea, formează tripticul „virtuţilor teologale”, care exprimă esenţa vieţii creştine (cf. 1Cor 13,13; 1Tes 1,3). În dinamismul indisolubil, speranţa este aceea care, pentru a spune aşa, imprimă orientarea, indică direcţia şi finalitatea existenţei credincioase. De aceea Apostolul Paul ne invita să fim „plini de bucurie în speranţă, statornici în încercare, stăruitori în rugăciune” (Rom 12,12). Da, avem nevoie să „prisosim în speranţă” (cf. Rom 15,13) pentru a mărturisi în mod credibil şi atrăgător credinţa şi iubirea pe care le purtăm în inimă; pentru a fi bucuroasă credinţa , iubirea entuziastă; pentru ca fiecare să fie în măsură să dăruiască şi numai un zâmbet, un gest de prietenie, o privire fraternă, o ascultare sinceră, o slujire gratuită, ştiind că, în Duhul lui Isus, asta poate să devină pentru cel care-l primeşte o sămânţă rodnică de speranţă. Dar care este fundamentul speranţei noastre? Pentru a înţelege bine asta este bine să ne oprim asupra motivaţiilor speranţei noastre (cf. 1Pt 3,15).

19. „Cred în viaţa veşnică„[12]: aşa mărturiseşte credinţa noastră şi speranţa creştină găseşte în aceste cuvinte un pilon fundamental. De fapt, ea „este virtutea teologală prin care dorim […] viaţa veşnică drept fericire a noastră”[13]. Conciliul Ecumenic Vatican II afirmă: „Când lipsesc fundamentul divin şi speranţa vieţii veşnice, demnitatea omului este foarte grav lezată, aşa cum se constată adeseori astăzi, iar enigmele vieţii şi ale morţii, ale vinovăţiei şi ale durerii rămân fără soluţie, astfel încât nu rareori oamenii se cufundă în disperare”[14]. În schimb, noi, în virtutea speranţei în care am fost mântuiţi, privind la timpul care se scurge, avem certitudinea că istoria omenirii şi cea a fiecăruia dintre noi nu se îndreaptă spre un punct orb sau un abis întunecat, ci sunt orientate spre întâlnirea cu Stăpânul gloriei. Aşadar, trăim în aşteptarea întoarcerii sale şi în speranţa de a trăi pentru totdeauna în el: cu acest spirit ne însuşim invocaţia emoţionată a primilor creştini, cu care se termină Sfânta Scriptură: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).

20. Isus mort şi înviat este inima credinţei noastre. Sfântul Paul, enunţând în puţine cuvinte acest conţinut, folosind numai patru verbe, ne transmite „nucleul” speranţei noastre: „V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (1Cor 15,3-5). Cristos a murit, a fost înmormântat, a înviat, s-a arătat. Pentru noi a trecut prin drama morţii. Iubirea Tatălui l-a înviat în forţa Duhului, făcând din umanitatea sa primele roade ale veşniciei pentru mântuirea noastră. Speranţa creştină constă tocmai în asta: în faţa morţii, unde totul pare să se termine, se primeşte certitudinea că, graţie lui Cristos, graţie harului său care ne-a fost comunicat în Botez, „viaţa nu este luată, ci transformată”[15] pentru totdeauna. De fapt, la Botez, înmormântaţi împreună cu Cristos, primim în el înviat darul unei vieţi noi, care dărâmă zidul morţii, făcând din ea o trecere spre veşnicie.

Şi dacă în faţa morţii, despărţire dureroasă care constrânge să lăsăm afectele cele mai dragi, nu este permisă nicio retorică, Jubileul ne va oferi oportunitatea de a redescoperi, cu recunoştinţă imensă, darul acelei vieţi noi primite la Botez în măsură să transfigureze drama ei. Este semnificativ să regândim, în contextul jubiliar, la modul în care a fost înţeles acest mister încă din primele secole ale credinţei. De exemplu, timp îndelungat, creştinii au construit o cadă baptismală în formă octogonală, şi putem admira şi astăzi multe baptisterii antice care păstrează această formă, ca la Roma la „Sfântul Ioan din Lateran”. Ea arată că în izvorul baptismal este inaugurată ziua a opta, adică aceea a învierii, ziua care merge dincolo de ritmul obişnuit, marcat de scadenţa săptămânală, deschizând astfel ciclul timpului la dimensiunea veşniciei, la viaţa care durează pentru totdeauna: aceasta este destinaţia la care tindem în pelerinajul nostru pământesc (cf. Rom 6,22).

Mărturia cea mai convingătoare a acestei speranţe ne este oferită de martiri, care, tari în credinţa în Cristos înviat, au ştiut să renunţe la însăşi viaţa de aici de pe pământ numai să nu-l trădeze pe Domnul lor. Ei sunt prezenţi în toate epocile şi sunt numeroşi, probabil mai mulţi ca oricând, în zilele noastre, ca mărturisitori ai vieţii care nu are sfârşit. Avem nevoie să păstrăm mărturia lor pentru a face rodnică speranţa noastră.

Aceşti martiri, apartenenţi la diferitele tradiţii creştine, sunt şi seminţe de unitate pentru că exprimă ecumenismul sângelui. De aceea, în timpul Jubileului, este dorinţa mea vie să nu lipsească o celebrare ecumenică în aşa fel încât să facă evidentă bogăţia mărturiei acestor martiri.

21. Aşadar, ce va fi cu noi după moarte? Cu Isus dincolo de acest prag este viaţa veşnică, care constă în comuniunea deplină cu Dumnezeu, în contemplarea şi participarea iubirii sale infinite. Ceea ce trăim acum în speranţă, atunci vom vedea în realitate. Sfântul Augustin scria în această privinţă: „Când mă voi fi unit cu tine cu toată fiinţa mea, nu va exista pentru mine durere şi suferinţă oriunde. Va fi viaţă adevărată viaţa mea, plină în întregime de tine”[16]. Aşadar, ce va caracteriza această plinătate de comuniune? Faptul de a fi fericiţi. Fericirea este vocaţia fiinţei umane, o destinaţie care îi interesează pe toţi.

Dar ce este fericirea? Ce fericire aşteptăm şi dorim? Nu o veselie trecătoare, o satisfacţie efemeră care, odată dobândită, cere iar şi tot mai mult, într-o spirală de aviditate în care sufletul uman nu este sătul niciodată, ci tot mai gol. Avem nevoie de o fericire care să se împlinească definitiv în ceea ce ne realizează, adică în iubire, aşa încât să putem spune, deja acum: „Sunt iubit, aşadar, exist; şi voi exista pentru totdeauna în Iubirea care nu înşală şi de care nimic şi nimeni nu mă va putea despărţi niciodată”. Amintim iarăşi cuvintele Apostolului: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).

22. O altă realitate legată cu viaţa veşnică este judecata lui Dumnezeu, atât la sfârşitul existenţei noastre, cât şi la sfârşitul timpurilor. Arta a încercat adesea s-o reprezinte – să ne gândim la capodopera lui Michelangelo în Capela Sixtină –, primind concepţia teologică a timpului şi transmiţând în cel care se uită un sentiment de teamă. Dacă este corect să ne dispunem cu mare conştiinciozitate şi seriozitate la momentul care recapitulează existenţa, în acelaşi timp este necesar să facem asta mereu în dimensiunea speranţei, virtute teologală care susţine viaţa şi permite să nu cădem în frică. Judecata lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8.16) nu va putea decât să se bazeze pe iubire, în mod special pe ceea ce am practicat sau nu faţă de cei mai nevoiaşi, în care Cristos, Judecătorul însuşi, este prezent (cf. Mt 25,31-46). Prin urmare, este vorba de o judecată diferită de cea a oamenilor şi a tribunalelor pământeşti; trebuie înţeleasă ca o relaţie de adevăr cu Dumnezeu-iubire şi cu noi înşine în cadrul misterului insondabil al milostivirii divine. Sfânta Scriptură afirmă în această privinţă: „L-ai învăţat pe poporul tău, prin astfel de lucrări, că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni şi-i faci pe fiii tăi să spere că le dai convertire de păcate […] şi, când suntem judecaţi, să aşteptăm îndurare” (Înţ 12,19.22). Cum scria Benedict al XVI-lea: „în momentul Judecăţii experimentăm şi primim această prevalare a iubirii sale asupra întregului din lume şi din noi. Durerea iubirii devine mântuirea noastră şi bucuria noastră”[17].

Aşadar, judecata se referă la mântuirea în care sperăm şi pe care Isus ne-a obţinut-o cu moartea şi învierea sa. Pentru aceasta, ea este menită să deschidă la întâlnirea definitivă cu el. Şi pentru că în acest context nu se poate crede că răul făcut rămâne ascuns, el are nevoie să fie purificat, pentru a ne permite trecerea definitivă în iubirea lui Dumnezeu. Se înţelege în acest sens necesitatea de a ne ruga pentru cei care au încheiat drumul pământesc, solidaritate în mijlocirea rugătoare care îşi are propria eficacitate în comuniunea sfinţilor, în legătura comună care ne uneşte în Cristos, primul născut al creaţiei. Astfel, indulgenţa jubiliară, în virtutea rugăciunii, este destinată în mod deosebit celor care ne-au precedat, ca să obţină milostivire deplină.

23. De fapt, indulgenţa permite să descoperim cât de nelimitată este milostivirea lui Dumnezeu. Nu este o întâmplare că în antichitate termenul „milostivire” era interschimbabil cu acela de „indulgenţă”, tocmai pentru că el vrea să exprime plinătatea iertării lui Dumnezeu care nu are graniţe.

Sacramentul Pocăinţei ne asigură că Dumnezeu şterge păcatele noastre. Revin cu încărcătura lor de mângâiere cuvintele Psalmului: „El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste. […] Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare. […] El nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre. Cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, tot atât de mare este îndurarea sa faţă de cei care se tem de el. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre” (Ps 103,3-4.8.10-12). Reconcilierea sacramentală nu este numai o frumoasă oportunitate spirituală, ci reprezintă un pas decisiv, esenţial şi indispensabil pentru drumul de credinţă al fiecăruia. Acolo îi permitem Domnului să distrugă păcatele noastre, să ne vindece inima, să ne ridice şi să ne îmbrăţişeze, să ne facă să cunoaştem faţa sa duioasă şi compătimitoare. De fapt, nu există mod mai bun pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu decât să ne lăsăm reconciliaţi de el (cf. 2Cor 5,20), gustând iertarea sa. Aşadar, să nu renunţăm la Spovadă, ci să redescoperim frumuseţea sacramentului vindecării şi al bucuriei, frumuseţea iertării păcatelor!

Totuşi, aşa cum ştim din experienţă personală, păcatul „lasă semnul”, poartă cu sine consecinţe: nu numai exterioare, fiind consecinţe ale răului comis, ci şi interioare, deoarece „orice păcate, chiar veniale, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici pe pământ, fie după moarte, în starea numită purgator”[18]. Aşadar, rămân, în umanitatea noastră slabă şi atrasă de rău, „reziduuri ale păcatului”. Ele sunt înlăturate de indulgenţă, mereu prin harul lui Cristos, care, aşa cum a scris Sfântul Paul al VI-lea, este „«indulgenţa» noastră”[19]. Penitenţiaria Apostolică se va îngriji să dea dispoziţiile pentru a putea obţine şi a face efectivă practica Indulgenţei Jubiliare.

Această experienţă plină de iertare nu poate decât să deschidă inima şi mintea ca să ierte. Iertarea nu schimbă trecutul, nu poate modifica tot ceea ce s-a întâmplat deja; şi totuşi, iertarea poate permite să se schimbe viitorul şi să se trăiască în mod diferit, fără supărare, invidie şi răzbunare. Viitorul luminat de iertare permite să se citească trecutul cu ochi diferiţi, mai senini, deşi încă brăzdaţi de lacrimi.

În Jubileul Extraordinar trecut am instituit Misionarii Milostivirii, care continuă să desfăşoare o misiune importantă. Fie ca şi în timpul următorului Jubileu să exercite slujirea lor, restituind speranţă şi iertând de fiecare dată când un păcătos li se adresează cu inimă deschisă şi suflet căit. Să continue să fie instrumente de reconciliere şi să ajute să se privească viitorul cu speranţa inimii care provine din milostivirea Tatălui. Doresc ca episcopii să se poată folosi de slujirea lor preţioasă, în special trimiţându-i acolo unde speranţa este pusă la grea încercare, ca în închisori, în spitale şi în locurile în care demnitatea persoanei este călcată în picioare, în situaţiile cele mai sărace şi în contextele de degradare mai mare, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de posibilitatea de a primi iertarea şi mângâierea lui Dumnezeu.

24. Speranţa are în Născătoarea de Dumnezeu cea mai înaltă martoră. În ea vedem cum speranţa nu este optimism efemer, ci dar de har în realismul vieţii. Ca orice mamă, de fiecare dată când privea la Fiul, se gândea la viitorul său şi, cu siguranţă, în inimă rămâneau sculptate acele cuvinte pe care Simeon i le-a adresat în templu: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi –, iar o sabie va străpunge sufletul tău!” (Lc 2,34-35). Şi la picioarele crucii, în timp ce-l vedea pe Isus nevinovat suferind şi murind, deşi străbătută de o durere sfâşietoare, repeta „da”-ul său, fără a pierde speranţa şi încrederea în Domnul. În acest mod ea coopera pentru noi la împlinirea a ceea ce a spus Fiul său, anunţând că va trebui „să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Mc 8,31), şi în travaliul acelei dureri oferite din iubire devenea Mama noastră, Mamă a speranţei. Nu este o întâmplare că evlavia populară continuă să o invoce pe Sfânta Fecioară ca Stella maris, un titlu expresiv al speranţei sigure că în evenimentele furtunoase ale vieţii Născătoarea de Dumnezeu vine în ajutorul nostru, ne sprijină şi ne invită să avem încredere şi să continuăm să sperăm.

În această privinţă, îmi place să amintesc că Sanctuarul Stăpânei Noastre de Guadalupe, în Ciudad de Mexico, se pregăteşte să celebreze, în 2031, cei 500 de ani de la prima apariţie a Fecioarei. Prin tânărul Juan Diego, Născătoarea de Dumnezeu transmitea un mesaj revoluţionar de speranţă pe care şi astăzi îl repetă tuturor pelerinilor şi credincioşilor: „Oare nu sunt aici eu, care sunt mama ta?”[20]. Un mesaj asemănător este imprimat în inimi în atâtea sanctuare mariane răspândite în lume, destinaţii pentru numeroşi pelerini, care încredinţează Născătoarei de Dumnezeu preocupări, dureri şi aşteptări. În acest An Jubiliar, sanctuarele să fie locuri sfinte de primire şi spaţii privilegiate pentru a genera speranţă. Invit pe pelerinii care vor veni la Roma să facă o oprire de rugăciune în sanctuarele mariane din oraş pentru a o venera pe Fecioara Maria şi a invoca ocrotirea sa. Sunt încrezător că toţi, în special cei care suferă şi sunt încercaţi, vor putea experimenta apropierea cea mai afectuoasă a mamei, care nu-i abandonează niciodată pe fiii săi, ea care pentru sfântul popor al lui Dumnezeu este „semn de speranţă sigură şi de mângâiere”[21].

25. În drum spre Jubileu, să ne întoarcem la Sfânta Scriptură şi să simţim adresate nouă aceste cuvinte: „Noi, care căutăm scăpare, să avem o încurajare puternică pentru a ţine cu tărie speranţa care ne-a fost propusă. Pe aceasta o avem ca o ancoră a sufletului, sigură şi puternică, ce pătrunde dincolo de catapeteasmă, unde a intrat pentru noi, ca premergător, Isus” (Evr 6,18-20). Este o invitaţie puternică de a nu pierde niciodată speranţa care ne-a fost dăruită, de a o ţine strânsă găsind refugiu în Dumnezeu.

Imaginea ancorei este sugestivă pentru a înţelege stabilitatea şi siguranţa pe care, în mijlocul apelor agitate ale vieţii, le posedăm dacă ne încredinţăm Domnului Isus. Furtunile nu vor putea niciodată să învingă, pentru că suntem ancoraţi în speranţa harului, capabilă să ne facă să trăim în Cristos depăşind păcatul, frica şi moartea. Această speranţă, cu mult mai mare decât satisfacţiile de fiecare zi şi decât îmbunătăţirile condiţiilor de viaţă, ne transportă dincolo de încercări şi ne îndeamnă să mergem fără a pierde din vedere măreţia destinaţiei la care suntem chemaţi, cerul.

Aşadar, următorul Jubileu va fi un An Sfânt caracterizat de speranţa care nu apune, aceea în Dumnezeu. Să ne ajute să regăsim şi încrederea necesară în Biserică, precum şi în societate, în relaţiile interpersonale, în raporturile internaţionale, în promovarea demnităţii fiecărei persoane şi în respectarea creaţiei. Mărturia credincioasă să poată fi în lume plămadă de speranţă genuină, vestire de ceruri noi şi pământ nou (cf. 2Pt 3,13), unde să locuiască în dreptate şi în înţelegerea între popoare, îndreptaţi spre împlinirea promisiunii Domnului.

Să ne lăsăm atraşi încă de acum de speranţă şi să permitem ca prin intermediul nostru să devină contagioasă pentru cei care o doresc. Fie ca viaţa noastră să le spună: „Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, întăreşte-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul” (Ps 27,14). Fie ca forţa speranţei să umple prezentul nostru, în aşteptarea încrezătoare a întoarcerii Domnului Isus Cristos, căruia să-i fie lauda şi gloria acum şi în veacurile viitoare.

Dat la Roma, la „Sfântul Ioan din Lateran”, la 9 mai, solemnitatea Înălţării Domnului Nostru Isus Cristos, din Anul 2024, al doisprezecelea de pontificat.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note: 

[1] Augustin, Discursuri, 198 augm., 2.

[2] Cf. Fonti Francescane, nr. 263,6.10.

[3] Cf. Francisc, Misericordiae Vultus, Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al milostivirii, 11 aprilie 2015, nr. 1-3.

[4] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, 7 decembrie 1965, nr. 4.

[5] Francisc, Scrisoarea enciclică Laudato si’ despre îngrijirea casei comune, 24 mai 2015, nr. 50.

[6] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2267.

[7] Francisc, Laudato si’, cit., nr. 49.

[8] Francisc, Scrisoarea enciclică Fratelli tutti despre fraternitatea şi prietenia socială, 3 octombrie 2020, nr. 262.

[9] Francisc, Laudato si’, cit., nr. 51.

[10] Simbolul nicenian: H. Denzinger – A. Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, nr. 125.

[11] Ibid.

[12] Simbolul apostolilor: H. Denzinger – A. Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, nr. 30.

[13] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1817.

[14] Conciliul Ecumenic Vatican II, Gaudium et spes, cit., nr. 21.

[15] Liturghierul Roman, Prefaţa pentru răposaţi I.

[16] Augustin, Confesiuni, X, 28.

[17] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 30 noiembrie 2007, nr. 47.

[18] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1472.

[19] Paul al VI-lea. Scrisoarea apostolică Apostolorum limina, 23 mai 1974, II.

[20] Nican Mopohua, nr. 119.

[21] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică Lumen gentium despre Biserică, 21 noiembrie 1964, nr. 68.

 

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.