Am ajuns în centrul anului liturgic și ca dintr-un izvor nesecat se revarsă asupra lumii, bunătatea lui Dumnezeu care prin Învierea Fiului Său ne dăruiește și nouă posibilitatea dobândirii vieții veșnice. Ne-am reașezat în centrul existenței noastre prin exodul din exterioritatea și superficialitatea vieții înspre interioritatea ființei și a sufletului, prin însoțirea lui Isus în suferință de-a lungul Postului Mare, dobândind iertarea păcatelor prin mărturisire și purificându-ne de înstrăinarea vieții. Azi sărbătorim și mărturisim că Dumnezeul nostru este al celor vii și nu al celor morți. Viața în comuniune cu El are în ea însăși germenii vieții viitoare și de aceea putem cânta împreună cu Biserica: …și nouă ne-a dăruit viață veșnică, să ne închinăm sfintei Învierii Lui celei de a treia zi.

Gustând acest timp de har al Sărbătorii, care de altfel ne însoțește tot timpul anului în celebrările duminicale, ca o actualizare a Paștelui lui Hristos, vă propun în această scrisoare să privim și cealaltă parte a filei vieții care vorbește de paștele nostru.

Cuvântul ebraic (pesah) care a dat numele sărbătorii, înseamnă trecere, amintind de trecerea poporului evreu prin Marea Roșie și de eliberarea lui din iminenta moarte și din robia Egiptului. Isus a trecut prin moarte cu puterea încrederii în Dumnezeu și astfel, cu moartea Sa a omorât moartea care stăpânește toată făptura. Viața izvorâtă din iubire are ultimul cuvânt și acesteia creștinii îi sunt martori și predicatori. Exigența mărturiei și a vestirii rămâne una permanentă și ea îl implică pe fiecare creștin în datoria ce o are de a fi la rândul său, evanghelizator. Nu doar preoții și călugării au datoria de a transmite credința, de a învăța și evangheliza, ci toți credincioșii creștini în virtutea botezului primit. În ziua Cincizecimii, fiind toți apostolii adunați împreună, au primit harul și puterea Spiritului Sfânt care s-a manifestat și s-a făcut vizibil în curajul de a vesti tuturor neamurilor care se aflau în Ierusalim Învierea și viața nouă care se naște din convertire. Folosind  argumentele Scripturii, sfântul apostol Petru mărturisește: Dumnezeu a înviat pe Acest Isus, Căruia noi toți îi suntem martori (Fapte 2,32). Aceeași nevoie interioară de a-L vesti pentru a-L face cunoscut și altora, născută din înțelegerea nouă a sensului vieții, după convertirea sa pe drumul Damascului, o vedem prezentă în sfântul apostol Pavel, care surprinde în sinteza unui verset misiunea și perspectiva creștinului: … de vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui (Rom.10,9).

Vestirea Evangheliei este deci strâns legată de credința și speranța pe care fiecare o poartă în suflet și ea este însoțită de gesturi exterioare concrete care adeveresc veridicitatea conținutului crezului său. Fiind  pe deplin convinși de acest adevăr, Apostolii au început să schimbe destine și odată cu ele lumea antică. În drumul lor spre templu, pentru rugăciunea din ceasul al nouălea, Petru și Ioan întâlnesc un bărbat olog din naștere care cerea milostenie tuturor celor ce treceau pe lângă el, iar Petru, căutând spre el, împreună cu Ioan, a zis: privește la noi (…) Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau: în numele lui Isus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă! (Fapte 3,4-6). Rezultatul acestui gest caritabil îl cunoaștem pentru că Scriptura a consemnat cum acest om s-a vindecat și a lăudat pe Dumnezeu care dă oamenilor asemenea putere. A da ceea ce avem mai prețios, constituie sufletul oricărei evanghelizări, iar comoara scumpă pe care o purtăm în vase de lut este credința noastă în Înviere. Orice realitate omenească se transformă din interior înspre exterior. Mai întâi este sufletul scăldat de lumina harului prin credința care naște în el însuși dorințe nobile,  pe care însă nu le vede posibil a fi realizate cu forțe proprii. Abia mai apoi realitățile din jur prind contur și se schimbă, în urma stăruinței și a rugăciunilor îndelungate.

Toți am primit același Spirit Sfânt și aceeași putere de a transforma existența noastră din una săracă în virtuți, individualistă, izolată, fricoasă, egoistă, avară, lacomă, fără perspectivă, în una bogată în mulțumiri, generoasă, deschisă spre adevăr, bucuroasă, curajoasă în fața încercărilor, optimistă în conjuncturi mai puțin prielnice.

Dragi credincioși și credincioase,

Lumea în care trăim este măcinată de conflicte și de interese, este rănită de individualismul difuz care separă oamenii și îi pune pe unii împotriva altora în dorința de a-și căuta propria bunăstare. Atunci când omul se închide în propriile interese, cu greu mai reușește să facă loc și altora în viața lui și nu poate să asculte glasul tainic al Domnului. Asistăm adeseori aproape neputincioși la evenimente și fapte lipsite de omenie și ne este greu să recunoaștem chipul omului răscumpărat de Dumnezeu. Mesajul pascal este adresat cu precădere acestei lumi, care poate să se regăsească și să se vindece prin suferința și moartea lui Isus.

Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat.(…) El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat (Is.53,3-5).

Așa după cum știm, anul pastoral în curs este dedicat vieții consacrate, Biserica dorind astfel să-și manifeste atenția și grija pe care o are pentru fiii și fiicele ei, în mod particular pentru călugării, călugărițele și persoanele consacrate din întreaga lume, care își oferă viața slujirii lui Dumnezeu  și a aproapelui prin vestirea vieții celei noi. Însoțindu-i cu rugăciunea, cu susținerea și oferirea colaborării în diferitele activități pe care le desfășoară, fiecare credincios își amintește și actualizează pentru el însuși dimensiunea consacrării pe care a primit-o prin Botez.

Papa Francisc așteaptă de la persoanele consacrate să trezească lumea^[1] prin mărturia bucuroasă a întâlnirii, chemării și urmării lui Isus. Cei care se lasă mântuiți de El sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Hristos totdeauna se naște și renaște bucuria.^[2] Un mod aparte de a mărturisi această bucurie și încredere este coerența vieții care devine limbaj non verbal, fiind mai ziditoare decât multe cuvinte.

Sfânta Tereza de Lisieux, devenită doctor al Bisericii și patroana misiunilor, deși a trăit doar 24 de ani, a găsit calea sfințeniei prin aprecierea, alegerea și trăirea simplității și a abandonării totale iubirii lui Dumnezeu. Deși a suferit mult, atât din cauza bolii, cât și din cauza perioadelor de  ariditate sufletească, nu și-a pierdut niciodată pacea și bucuria interioară putând să spună: Cerul meu este de a zâmbi acestui Dumnezeu pe care-L ador atunci când El se ascunde pentru a pune la încercare credința mea.^[3]

Calea simplității o avem cu toții la îndemână și fiecare dintre noi poate păși pe ea, indiferent de profesia pe care o are, de locul unde trăiește sau de cultura pe care a dobândit-o. Evanghelia este simplă atunci când întâlnește un suflet curat, pentru că este viața însăși.

Ne propunem ca și în acest an să participăm la pelerinajul de la Sighet pentru a ne îndrepta asemenea femeilor mironosițe spre mormântul gol și pentru noi necunoscut, al celor care au mărturisit cu viața lor că L-au văzut pe Domnul și sunt martorii tăcuți ai morții și învierii Bisericii noastre. Un asemenea loc care adună an de an pelerini din toată țara, este un loc al harului și se cuvine ca noi, clerul și credincioșii acestei Eparhii, să fim cei dintâi care-l prețuim, participând la rugăciune și făcându-ne purtători de mesaj.

Iubiți credincioși și credincioase,

Duminica Paștelui este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa. Este sărbătoarea care nu doar ne aduce pe toți la biserică și apoi ne reunește în familie, ci ne și reamintește și ne însărcinează în  misiunea noastră creștinească. Ea constituie punctul de plecare în vestirea și mărturisirea vieții veșnice. Doar o viață personală reînnoită poate să mărturisească în mod credibil cum harul Învierii transformă destine și umple de bucurie sufletul și viața omului. O angajare personală în trăirea vieții creștine este un bun exemplu pentru transformarea chiar dacă în mică măsură a societății și a lumii. Exemplul evanghelic al grăuntelui de muștar, (..) care  este  mai mic decât toate semințele, dar când a crescut este mai mare decât toate legumele și se face pom, încât vin păsările cerului și se așează în ramurile lui (Mt.13,31-32), este mai mult decât expresiv, fiind confirmat de multe persoane, mame și tați care au reușit să vadă în însăși familia lor roadele rugăciunii și ale credinței. Necredința însoțită de privirea pesimistă nu reușește să vadă decât neajunsurile și nemulțumirile proprii.

Misiunea apostolică a fiecărui creștin începe în familie, unde soții sunt chemați să fie cei dintâi vestitori ai credinței pentru fiii lor. Mulți părinți, din diferite motive, lasă formarea creștină a fiilor și fiicelor lor doar în seama Bisericii și a Școlii. Dezbaterea publică privitoare la predarea religiei în Școală este un prim semnal că nu este suficient ca părinții să opteze pentru ora de religie, ci este necesară o implicare personală a lor în transmiterea vieții de credință. În familia creștină se învață despre Isus și tot acolo se deprind comportamentele sănătoase care-i însoțesc mai apoi pe copii în căile întortocheate ale lumii contemporane cu mentalitățile și lipsurile ei. Cu toții ne dorim o lume mai bună, o societate mai dreaptă, o comunitate mai atentă, instituții mai performante, să întâlnim persoane generoase, însă mai întâi trebuie să le găsim pe toate acestea în ceea ce oferim noi înșine și în ceea ce permitem, întreprindem sau facem să crească în jurul nostru.

O altă cale prin care putem mărturisi Învierea Domnului și ajută mult la evanghelizare este rugăciunea personală și comunitară. În rugăciune ținem flacăra speranței aprinsă pentru că stăm în fața Domnului care ascultă. Asemeni Maicii Domnului care sta sub Cruce, în fața evidenței morții Fiului ei, nu înceta să spere și să aștepte încrezătoare ceea ce Isus anunțase de mai multe ori: Fiul omului (…) a treia zi va învia! (Mc.10,33-34). Putea să se resemneze constatând ceea ce uman și rațional era evident, însă rațiunea inimii și a credinței este flacăra ce nu se stinge, decât dacă persoana în mod voit intenționează aceasta. În rugăciune așteptăm ca răspunsul și noutatea Domnului să se manifeste și tot acolo în intimitatea dialogului suntem așteptați și consolați.

Ne dorim pe mai departe ca parohiile și mănăstirile de pe teritoriul Eparhiei noastre să sprijine și să intensifice acest apostolat al rugăciunii și să țină candela credinței și speranței mereu aprinsă, amintindu-ne cu toții de cuvintele Domnului: Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor (Mt.18,20) și iarăși: Iată Eu sunt cu voi  în toate zilele, până la sfârșitul veacului, mergeți deci și Învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit (Mt.28,20.19).

Vă dorim tuturor Sărbători luminate și binecuvântate în bucuria Domnului Cel Înviat din morți!

Cu părintească dragoste,

† Vasile

Dată în Baia Mare, 12 aprilie

Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Hristos, anul Domnului 2015

^[1] Congregația pentru Institutele de viață consacrată și Societățile de viață apostolică, Scrisoarea circulară: Bucurați-vă!

^[2] Papa Francisc, Exortația apostolică Evangelii Gaudium 1.

^[3] Teresa de Lisieux, Istoria unui suflet