Dragi credincioși,

    Sărbătoarea Crăciunului ne întâmpină și în acest an cu bucuria specifică marilor praznice și de asemenea, cu încărcătura emoțională a întâlnirii cu pruncul Isus, Fiul cel veșnic al lui Dumnezeu, devenit om pentru noi și pentru a noastră mântuire. Întâlnirea cu Cel viu și pururea Veșnic este pentru noi mereu izvor de bucurie, dăruindu-ne din plinătatea Lui și îmbogățind astfel săraca noastră existență, supusă limitelor naturii umane cu devenirea și finitudinea ei. În acest cadru festiv și liturgic ne întâlnim din nou pentru celebrarea Sfintei Liturghii și gândul meu se îndreaptă către dumneavoastră și către toți cei ce sunt în comuniune cu noi, pentru ca Sărbătoarea de azi să sporească în noi pacea, bucuria și seninătatea specifică creștinului.

    Anul calendaristic se apropie de sfârșit și timpul pe care l-am parcurs în acest an nu a fost lipsit de bucurii și împliniri, pentru care se cuvine să-i mulțumim Domnului. Pentru diferitele încercări prin care trecem cu toții, în succesiunea lor diferențiată, ne încredințăm cerescului har, pentru ca toate să le întâmpinăm cu atitudine creștină și să le depășim cu răbdare.

    Sărbătoarea Crăciunului ne încredințează de prezența lui Dumnezeu în viața noastră și nu ne lasă pe niciunul dintre noi singur sau uitat, fapt atât de vizibil în schimbul mare de urări din această perioadă, și ne aduce de asemenea aminte, că însuși Isus a avut de suportat vicisitudinile săracei grote în care s-a născut, împotrivirea lui Irod și fuga în Egipt. Maiestatea Sa dumnezeiască nu a fost scutită de necesitățile și constrângerile naturii umane, de nevoia de protecție și iubire, de primirea Sa într-o familie modestă și de rigoarea de a-și îndeplini misiunea sa. Toate acestea pentru a-i confirma omului demnitatea pe care o are prin naștere și a-i reda harul, deschizându-i astfel calea spre păstrarea ei de-a lungul întregii vieți. Demnitatea, seninătatea și modestia caracterizează sfânta familie din Nazaret care se învrednicește de acest mare har de a-l primi pe Cel nevăzut în chipul pruncului Isus.

    Începutul Evangheliei sfântului Ioan confirmă acest adevăr al identității lui Isus și ne introduce în marele mister al Cuvântului lui Dumnezeu care s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi (Io.1,14). Începuturile Lui sunt din veșnicie, fiind preexistent timpului și creației. Prin El au fost create toate și fără El nimic nu s-a făcut din tot ce există. Ceea ce s-a făcut în El era viață și viața era lumina oamenilor (Io.1,4).

    Cuvântul veșnic intră în timp, se întrupează și devine prunc, om muritor, rămânând în același timp și în sânul Tatălui Ceresc. El ne vorbește de timpul eternității și de eternitatea timpului, de un început care întrece puterea minții și de un sfârșit înspre care pășim cu încrederea învingerii lui. Acest timp de har, de comuniune și speranță încearcă să-l surprindă sărbătoarea de astăzi în celebrare și să ne introducă în dimensiunea spirituală a identității noastre creștine.

    Condiția noastră de oameni muritori este înnobilată de sărbătoarea Nașterii Domnului, pentru că aceasta actualizează venirea lui Dumnezeu înspre noi, pentru a ne dărui din plinătatea Sa și a ne schimba destinul.

    Cuvântul lui Dumnezeu era în lume, în creația Sa încă de la începuturile existenței ei, fiind Rațiunea prin care ea a fost zidită, însă lumea nu L-a cunoscut. Evanghelistul Ioan cu familiaritatea celui care a cunoscut Adevărul, ne spune că întru ale Sale a venit și ai Săi nu L-au primit (Io.1,11), referindu-se la condiția generală a umanității care nu-și recunoaște Creatorul și de asemenea la starea de neputință a poporului Israel de a-l recunoaște în suveranitatea Lui de iubire necondiționată față de om, cauza întrupării Cuvântului. Omenirea este până astăzi într-o continuă căutare, fie prin marile religii, fie prin știință, ori prin profunda gândire filozofică, în dorința înțelegerii condiției umane, a originii și destinului ei. Pentru noi creștinii această căutare ne duce înspre Betleem, de unde a răsărit Soarele Dreptății, Lumina veșnică care se lasă atinsă în splendoarea noului născut, copilul Isus. Căutările omului duc spre Hristos, Om și Dumnezeu și găsesc în El calea veșniciei și a îndumnezeirii. Sfântul Ioan continuă cu această descoperire în Evanghelia sa și încă de la început ne spune că, celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Io.1,12).

    Dragi fii sufletești,

    Primirea lui Isus în casele și sufletele noastre este o condiție necesară pentru a-i fi buni ucenici și vrednici vestitori ai speranței în lumea de azi. Statutul nostru de creștin ne cere cu stăruință, nu doar o conduită demnă, ci și o implicare activă în comunitate și în societate. Exemplul bun, pozitiv, de profundă omenie dat de fiecare, este o vestire elocventă a vivacității credinței și a speranței că viitorul este luminos și ne aparține în măsura în care îl făurim împreună cu Dumnezeu. Lupta sufletească împotriva  dezamăgirilor, a decepțiilor și gândurile sumbre este susținută de speranța creștină care ne vine mereu în întâmpinare din comuniunea cu Isus. Cunoscutul scriitor italian Giovanni Papini, după o lungă perioadă de contestare a spiritului religios, susținut de convingerile raționaliste și nihiliste, se convertește la credință și cunoaște un creștinism viu, profund și arzător. Cunoscându-l mai bine pe Hristos, face următoarea remarcă: Hristos chiar dacă s-ar fi născut de o mie de ori la Betleem, nu ți-ar folosi la nimic dacă nu se naște cel puțin o dată în inima ta. Acest nou miracol nu este imposibil, ajunge doar să fie dorit și așteptat.[1]

    Eparhia noastră va continua și în anul următor pe mai departe, cu anul pastoral La școala Cuvântului, cu propunerea de aplecare asupra lecturii, meditării și rugăciunii Sfintei Scripturi în vederea unei mai mari familiarizări cu Cuvântul lui Dumnezeu. Spiritualitatea creștină se bazează pe cunoașterea și meditarea textelor sacre, așa cum toate celebrările și credința Bisericii stă pe Sfânta Scriptură. Ignorarea și necunoașterea ei, echivalează cu necunoașterea lui Hristos.[2] Textul sacru al Sfintei Scripturi este inspirat de Spiritul Sfânt și de aceea el este cuvânt viu, care vorbește și crește odată cu cititorul ei. Practica rugăciunii și meditării textelor biblice, ne ajută pe fiecare să ne apropiem de Hristos Cuvântul lui Dumnezeu și de asemenea, ne configurează voința și gândirea.

    Primirea lui Hristos în viața noastră a început în Taina Botezului, însă locul pe care îl acordăm depinde doar de noi fiecare, de strădania de a-l iubi, de timpul pe care i-l acordăm și de intensitatea cu care îi mulțumim. De asemenea, primirea lui Hristos este oglindită și de locul pe care îl ocupă în viața noastră omul, semenul, celălalt. Crăciunul ni-l arată pe Isus omul în familia umană. Omenia profundă oglindește în chipul luminos și senin al fiecărui om, chipul Omului Hristos și răspândește în jur pace și bunătate. Ea este legată de cuvântul omului și de respectarea lui, de respectul față de ceilalți și de binele săvârșit. Omenia poartă și prelungește Crăciunul de-a lungul anului.

    Iubiți fii sufletești,

    Nașterea lui Hristos în inimile noastre este o garanție a păcii lăuntrice după care tindem în mod continuu. Timpul pe care îl parcurgem nu e lipsit de încercări și provocări cărora suntem chemați să le facem față. Constatăm, simțim și trăim atât la nivel social, comunitar, chiar și la nivel individual, diferite forme de tensiuni, diviziuni, frici și neliniști. Toate acestea tulbură profund sufletul omului și-l împovărează cu jugul neîncrederii, al suspiciunii, al închiderii în sine și îl conduce spre capitulare.  

    Cuvântul S-a făcut trup și a locuit între noi (Io.1,14) ne spune sfântul evanghelist Ioan, pentru a ne aminti că nașterea lui Hristos marchează definitiv legătura lui Dumnezeu cu omul.  Locuirea Lui între noi este aducătoare de pace, El însuși fiind Principele păcii și izvorul acesteia. Orice formă de înstrăinare interioară care duce la pierderea păcii sufletești este un semn al raportului superficial, îndepărtat sau chiar abandonat cu Hristos.

    Calea parcurgerii fericirilor evanghelice este propusă de Domnul însuși ca o modalitate de trăire profundă în Spiritul Lui. Cea de-a șaptea dintre fericiri îi numește pe cei ce răspândesc pacea ca fiind fiii lui Dumnezeu: fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu. Dacă inima omului nu e cuprinsă de pace, ea va fi vulnerabilă în fața tuturor forțelor de învrăjbire, a tuturor spiritelor de teamă și de violență care agită lumea. Tot ceea ce nu e cuprins de pace în sufletul omului este ca o poartă deschisă care face loc răului și forțelor lui de dezbinare și pierzanie. Starea de nemulțumire continuă, vidul spiritual, atitudinea mereu critică cu accentuarea doar a neajunsurilor, neîmpăcarea cu viața și propria persoană, contribuie la pierderea păcii sufletești.

    Dobândirea păcii este un proces îndelungat care presupune veghere asupra inimii, însă este înainte de toate acceptarea unei făgăduințe și mai apoi o asceză personală. În discursul ținut de Isus ucenicilor Săi, înainte de despărțirea de ei, le face această promisiune: Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze  (Io.14,27).

    Prezența lui Hristos în suflet nu îl scutește pe om de lipsa necazurilor, suferințelor și încercărilor care pot avea diferite cauze, însă îl feresc de tulburare și disperare. Tot El îi asigură prietenește pe ucenicii Săi: V-am spus toate acestea ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am învins lumea (Io.16,33).

    Pacea creștinului nu vine de la lume sau de la circumstanțele exterioare. Ea vine din comuniunea de credință și de iubire cu Isus, Prințul Păcii. Este un rod al rugăciunii și al împăcării omului cu el însuși. Pentru a o dobândi și a o păstra, omul are nevoie de munca necontenită cu sine însuși pentru a-i permite lui Dumnezeu să lucreze în sufletul său și să-i vindece rănile cauzatoare de suferințe. Identificarea formelor de agresivitate, mânie, ură, amărăciune, precum și toate formele de frustrare, nemulțumire, teamă cu mecanismele de apărare, îi permite sufletului să primească lumina interioară aducătoare de pace.

    Maica Domnului a primit Cuvântul în inima ei și de aceea ne este mereu ajutătoare, povățuitoare și învățătoare în trăirea vieții creștine în orice timp și împrejurare.

    Cu aceste gânduri și povețe, Vă însoțesc pe fiecare dintre Dumneavoastră fiii eparhiei noastre, dorindu-vă tuturor: Sărbători frumoase alături de cei dragi, alese haruri de pace și bucurie, și un An Nou rodnic, îmbelșugat și binecuvântat!

         La mulți și sfinți ani!

†Vasile

Episcop greco-catolic de Maramureș

Dată în Baia Mare, la 25 Decembrie, Sărbătoarea Nașterii Domnului a anului 2017.

[1] La seconda nascita, volum apărut postum în 1958

[2]cfr.  Dei Verbum, nr. 25